Întâlnire cu poliția

Caz închis – 4

N-avusese niciodată de-a face cu poliţiştii, iar tot ce auzise despre cum se comportă ei o înspăimânta. Mai ales că destul de repede casa se umpluse de bărbaţi, unii în uniformă, alţii în civil. La început i se părea că se învârtesc fără rost, prea mulţi, dar apoi a văzut că fiecare avea treaba lui, după ce medicul spusese e-n regulă, daţi-i drumul. De câteva ori a sclipit un blitz, unii măsurau, alţii priveau cu atenţie toate lucrurile din casă, parter şi etaj, o clipă s-a gândit să nu bage vreunul ceva în buzunar, dar nu putea sta cu ochii pe toţi.

Şi pe urmă a venit unul cu păr puţin şi cenuşiu, nu s-a uitat decât în fugă la cadavru, înainte să le spună să-l vâre într-un sac, să tragă fermoarul şi să-l ducă afară, de parcă nu-l mai interesa. I-a spus însă tinerelului cu aparatul de fotografiat să-i facă mai înainte multe poze de detaliu.

S-a aşezat într-un fotoliu alături de ea şi i-a cerut să-i povestească, o mai făcuse, i-a zis Nicole, nu-i nimic, spuneţi-mi şi mie. Cum l-aţi găsit?

– V-am spus, cu capul pe masă.

– Ce oră era?

– Probabil unșpe, nu sunt sigură. Pe stradă am auzit dintr-o casă ştirile la radio, din câte ştiu sunt la oră fixă.

– Da, la oră fixă. Pot fi şi la jumătăţi de oră, a mormăit poliţistul, cu uşoară enervare. Sau mai des. Depinde de post.

– Nu mă pricep, a îngăimat Nicole Vrăbiescu.

– Nici nu trebuie. Veniţi mereu la ora asta? şi-a îndulcit vorba poliţistul.

– Vai de mine! S-a-ntâmplat azi.

– Şi de ce azi?

– Ştiţi… s-a poticnit Nicole Vrăbiescu, azi e Sfântul Nicolae, adică e ziua mea…

– Aha. La mulţi ani!

– Mulţumesc.

– Şi de obicei când veniţi?

– La șase dimineaţa. Puţin după șase. De ce?

– Eram curios. Aveţi cheia casei…

– Mi-a dat-o din prima clipă…

– Mai există chei?

– Chiar nu ştiu, spuse Nicole absolut dezarmată.

– Şi rămâneţi mult? nu se opri poliţistul cu întrebările.

– Vreo două ore. Când îi fac şi mâncare, stau mai mult, trei sau patru.

– Îi faceţi şi mâncare? s-a arătat poliţistul surprins.

– Cam de două ori pe săptămână.

– Îi faceţi şi cumpărăturile?

– Se întâmplă, a admis Nicole, intrigată că bărbatul notează chiar toate prostiile spuse de ea. Că doar nu dezlega un rebus.

Nici nu părea că avea de gând să-i mai pună vreo întrebare. Dar tot a făcut-o:

– Când s-a întâmplat ultima oară?

– Ce anume?

– Cumpărăturile.

– Nu mai ştiu. Cred că sâmbătă. Sau vineri.

– Adică săptămâna trecută n-aţi mai venit sâmbătă, cum spuneaţi că făceaţi de obicei?

– A fost sigur vineri. Zicea că sâmbătă pleacă din oraş şi n-are rost să vin, aşa că am trecut vineri, să-i fac şniţele pentru drum…

– Deci l-aţi văzut ultima oară vineri…

– Da. Sigur vineri.

– Şi ce impresie v-a lăsat?

– Când, vineri?

– Când l-aţi văzut ultima oară.

– Ca întotdeauna.

– Vreau să spun, faţă de altă dată, era trist, părea bolnav, era îngândurat, cu capul în nori?

– Era foarte vioi. Mereu e foarte vioi, mă gândesc că multe femei ar vrea un bărbat ca dumnealui.

– În formă?

– Nu ştiu să spun. Dar nu l-am văzut vreodată bolnav. Nici atunci. Şi avea o energie…

– Cum vă dădeaţi seama?

– O femeie vede multe, a spus repede Nicole, sperând să-i închidă odată gura poliţistului.

L-a văzut cum o priveşte insistent şi s-a fâstâcit, convinsă că a spus vreo prostie.

– Vinul de pe masă, dumneavoastră l-aţi cumpărat?

– Nu i-am cumpărat niciodată băuturi. Nici măcar apă.

– Înţeleg. Şi le cumpăra singur.

– Nu ştiu. Nu l-am întrebat. Probabil că da. Sau le primea.

– Le primea…

– Nu venea nimeni niciodată cu mâna goală, a spus Nicole.

– De unde ştiţi? Doar nu eraţi aici toată ziua.

– Îmi spunea să arunc sticlele goale. Sau să le aşez în cămară, pe rafturi anume, pe căprării, dacă n-o făcuse el şi dacă nu erau deschise. Şi bodogănea mereu că parcă se simt obligaţi să-i aducă toţi sticle peste sticle de poşircă, că ăla nu se pricepe, că ălălalt e cărpănos. Mă gândesc că toţi îi aduceau câte ceva.

– Cine-i aducea poşircă?

– Nu ştiu, n-am reţinut numele. Erau atâţia…

– Venea lume multă… Vă spunea cine venea în vizită?

– Nu. Dar scăpa uneori nişte nume, de unele nici n-am auzit. Mulţi. Pe unii i-am văzut la televizor.

– Bărbaţi sau femei?

– Sigur şi femei.

– De unde ştiţi?

– De la mucurile de ţigări cu urme de ruj. Nu găseam decât mucuri cu urme de ruj. O femeie sau mai multe care fumau. Bărbaţii veniţi în vizită cred că nu fumau, domnul Sorescu reuşea să li se impună. Dar nu i-am văzut niciodată în casa asta. Era normal să vină multă lume. Doar e un om sus-pus. Era…

Nicole s-a oprit brusc, ca şi cum s-ar fi înecat, realizând din nou cum îl găsise mort pe Emil Sorescu.

Apoi izbucni în plâns. Poliţistul făcu ochii mari:

– Ţineaţi atât de mult la el?

– Ţineam, îngăimă Nicole Vrăbiescu după o pauză în care îşi suflă zgomotos nasul într-o batistă bărbătească. Îşi şterse apoi lacrimile de pe obraji, convinsă că i s-a întins rimelul şi faţa ei arată ca dracu’. Suspină şi-şi muşcă buza să nu izbucnească iar în lacrimi. Ţineam, repetă. Mă obişnuisem şi am refuzat slujbe mai bănoase. Şi-acuma n-o să am de lucru.

– Nu se poate să nu găsiţi de lucru, sunteţi foarte pricepută, o îmbărbătă poliţistul.

– Glumiţi. Nu ştiţi cum e în plină criză, oamenii nu-şi mai fac curat. Nimeni nu o să vrea să mă angajaze. Sunt prea bătrână.

– Nu sunteţi bătrână deloc, spuse poliţistul uitându-se jenat în hârtiile lui.

– Nici măcar nu vă uitaţi la mine când spuneţi asta.

– Liniştiţi-vă, repetă poliţistul. Să revenim la ce aţi găsit în dimineaţa asta. Sigur nu mai era nimeni în casă când aţi intrat?

– Asta m-a şi uimit. Era o linişte de… Doamne, iartă-mă! făcu Nicole, închinându-se repede. Era să spună „mormânt” şi mortul era încă alături. De obicei, dacă e treaz, ascultă muzică simfonică…

– Și acum era linişte…

– Cât v-am aşteptat, mi-au ţiuit urechile.

– Ştia că nu veniţi astăzi ca de obicei?

– Bineînţeles! A spus că-i încântat c-o să doarmă mai mult după chef. Dar nu era să-l cred, se trezeşte mereu ca ceasul, la opt punct…

– După chef…

– Aşa spunea mereu când stătea mai mult la taclale cu oaspeţii săi. Sigur nu era vorbă fără un pahar. Şi după un pahar vin şi celelalte.

Nicole Vrăbiescu şi-a mijit ochii amintindu-şi-l pe scriitor cerând una sau alta. Tare chipeş i se mai părea! Întotdeauna în casă umbla cu nişte pantaloni cenuşii de flanelă şi un pulovăr alb pe gât, indiferent de anotimp, de parcă n-ar fi simţit frigul sau căldura. Doar când ieşea vara în grădina din spatele casei îşi punea o cămaşă în carouri mari, ochelarii negri îi ascundeau privirile albastre, arăta ca un actor din filmele americane, lui Nicole îi bătea inima. Se îmbrăca în haine de oraş când primea o vizită. În bucătărie îl găsise în haine de oraş, nu putea spune dacă plecase undeva ori nu. Dar sigur aşteptase o vizită. Însă Nicole nu credea că-i necesar să-i spună poliţistului toate astea.

– Primise o vizită? încercă poliţistul.

– Nu ştiu. Cred că da. După cum e îmbrăcat.

– Adică?

– Nu primea pe nimeni în haine de casă.

– Adică ieri aştepta pe cineva?

– Sigur asta. Nu mi-a spus, dar cred că urma să vină iarăşi dom’ Florin. Avea o nelinişte înainte să-l vadă. Sau poate a venit altcineva. Dom’ Florin era la urma urmei de-al casei, nu se mai îmbrăca special pentru el.

– Cine-i dom’ Florin?

– Un tânăr la care ţine mult domnul Sorescu, vorbeşte despre el de parcă-i fiu-su. E ziarist, nu ştiu unde, domnul Sorescu zice că-i o fiţuică de scandal, nedemnă de scrisul lui, eu una nu mă pricep.

– Îl ştiţi…

– Oho!

– L-aţi văzut de multe ori? Ziceaţi că staţi maximum trei, patru ore…

– De trei ori pe săptămână.

– De trei ori pe săptămână şi numai dimineaţa…

– Îl găseam uneori în casă, semn că rămăsese peste noapte şi când veneam eu tocmai se pregătea să plece la ziarul lui. Pe nimeni în afară de el n-am găsit în casă dimineţile, putea să fi ţinut cheful cât de mult.

– Adică dormea aici?

– Cum altfel? Nu părea cu ochii scoşi. În dormitorul de la parter. Toată casa mirosea a cafea proaspăt râşnită în dimineţile când dădeam de el în bucătărie. Nu-i plăcea cafeaua gata măcinată cumpărată de la magazin, zicea că-i râncedă, voia să şi-o macine singur. Şi cât sorbea cafeaua fierbinte şi eu îmi vedeam de treabă, îi plăcea să mă tachineze, se ţinea după mine ca un copil să-mi spună toate grozăviile petrecute în lumea teatrelor şi a muzicii, nu-i păsa că dădeam din mână să mă lase-n pace. Zicea că trebuie să ştiu cine-s oamenii pe care-i văd la televizor. Cine pe cine a păcălit, cine a câştigat potul cel mare la nu-ş ce concurs, cine a divorţat, cine şi-a bătut nevasta sau amanta, cine stă să moară, nu se lăsa să nu pună şi bomboana pe colivă, cine cui i-a mai tras-o, nu-i păsa că roşeam şi mă făceam că n-aud…

– Cam vorbăreţ dom’ Florin ăsta!

– Şi-ncă cum! Da’, altfel, tip de treabă.

– De unde ştiţi?

– Mă întreba mereu dacă mă poate ajuta cu ceva, cred că-i săritor de felul lui.

– Credeţi…

– Şi sigur ţine la domnu’ Sorescu, am priceput că-l ştie de mic, nişte chestii îmbârligate cu prieteni de familie, poate rude-ndepărtate, nu mi-am băgat nasul.

– Adică n-a apărut peste noapte în casa asta.

– Da’ de unde! Acum zece ani când am început eu să fac curăţenie, dom’ Florin era de-al casei. Ziceai că face parte din familie, aşa am şi crezut o vreme, că-i nepot sau ceva de genul ăsta. Da’ m-am lămurit că nu-s rude. Însă domnu Sorescu, care-mi povestea multe, n-a vrut să vorbească niciodată de treaba asta, mă lăsa să cred ce voiam. Sau nu-i păsa.

– Şi dom’ Florin urma să vină?

– Aşa cred. Ar trebui să-l sun să-i spun ce s-a-ntâmplat.

– Aveţi telefonul lui?

– În sertarul măsuţei cu telefon e o foaie cu câteva numere la care domnu’ Sorescu mi-a spus să sun în caz că se întâmplă ceva…

– Ce să se-ntâmple?

– Nu ştiu. Aşa a zis. În caz că i se face rău…

– De ce să i se facă rău? I s-a întâmplat asta?

– De câteva ori. Mă ruga să-mi ţin gura, nu voia ca lumea să afle că s-a şubrezit. Cu inima, cred. Avea medicul lui personal, pe care îl suna la orice oră. Da’ nu voia să se ştie. Era sigur că, dacă se află, îl şi bagă-n groapă ăilalţi.

– Cine?

– Erau destui care nu-l înghiţeau. Invidioşi pe puterea lui.

– V-a spus el asta?

– Nu. L-am auzit vorbind la telefon. Era în altă încăpere, dar când vorbea, striga întotdeauna. Nu puteai să nu-l auzi. N-a dat importanţă bolii lui. Prea era un munte de om să-l văd căzând la pat…

– Şi aţi sunat la dom’ Florin?

– Nu. Abia aţi venit dumneavoastră…

– Poate ar fi vremea s-o faceţi.

(din romanul „Caz închis”, Editura Cartea românească, 2013)