Carmen Sorescu 
Orașul. Lumea. Semenii. (IV)
Nu-mi amintesc să fi avut vreodată sentimentul pierderii, nici măcar al fragmentării, al risipirii treptate, al evanescenței propriului corp, nu-mi amintesc să fi avut în minte imaginea trupului meu similară unui container cu pulbere pe care să-l împrăștii pe mare ca și cum aș da drumul unui porumbel călător să-și găsească casa.
Nu-mi amintesc să mă fi volatilizat în melancolii sau alte stări de agregare specifice disparițiilor, mai degrabă îmi amintesc cum m-am adunat, cum m-am strâns, restrâns, acest proces al conștientizării cărnii l-am avut mult mai des, așa cum fac aburii pământului deasupra muntelui, se adună, se adună până formează un nor întreg. Poate pentru că am simțit mai des durerea decât fericirea? Poate că da, poate că nu! E oare fericirea sublimare, evaporare? Plecarea pe neobservate, destrămarea nu cumva ne transformă în ceva ce nu mai putem conștientiza? Vine apoi trezirea bruscă, oare ce s-a întâmplat, ce-a fost asta, vine cu o pierdere de memorie? Nu te mai recunoști, nu știi unde ai fost, cum ai ajuns înapoi, și totuși acest sentiment al dezintegrării îl vrem destul de des. Acum, în clipa în care scriu, am un sentiment asemănător, după ce termin pagina nu știu unde am fost. Deși, pot spune cu mâna pe inimă cu nu am fost fericită, că nu asta e fericirea, tehnic e același lucru, recunosc sau nu, sau poate nu am destul vocabular la îndemână.
Aveam un unchi, Gelu, un bărbat înalt, albit de la o vârstă tânără, care se îmbrăca mereu la costum, dar fără cravată, cu cămașă albă, sau cel puțin așa venea la București, care de câte ori ne vizita aducea cu el o servietă maro din piele, cu o cataramă mare, metalică, părea mai mult a fi contabil sau inspector, oricum un om care făcea calcule, socoteli, care verifica, era grafician, așadar ar fi avut permanentă nevoie de foi și creioane caz în care ar fi surprins ceva să fie pregătit. La plecarea, surpriză, din această geantă-colivie improvizată el elibera patru porumbei călători. Nu știu dacă exagera, dar a doua zi când tata îl suna el spunea că porumbeii ajunseseră înaintea lui, deși el până acasă făcea numai o oră cu trenul, sau poate așa era. Oricum mi se părea minunat, de câte ori slobozea păsările, care culmea, erau și ele maronii, în tandem cu hainele unchiului, priveam în zare cum dispăreau lent, ca și când, într-adevăr știau exact ce aveau de făcut și nu se grăbeau, la început era doar un fâlfâit, apoi un zbor lin, neauzibil, neperceptibil, priveam mult păsările până deveneau pete, până se contopeau și deveneau insesizabile. Oare câte lucruri, în acest fel, ascunde cerul?!
Umanitatea funcționează prin inserarea științei în religie ci nu invers; la început a fost cuvântul ci nu laptopul. Cursul firesc pentru ca invizibilul să devină vizibil a fost ceea ce trăim și azi, să-l facem pe Dumnezeu cât mai tangibil prin mijloace cât se poate de matematice. Formula: Efectul Dumnezeu poate că nu e o întâmplare. Oamenii au avut această tendință de mii de ani să concretizeze divinitatea, să o aducă într-un punct, într-o esență, într-o formulă, ca și când ar vrea să pună degetul: aici e Dumnezeu. Numai că, surpriză, Dumnezeu nu poate fi prins și pus în colivie, așa cum unchiul meu a pus porumbeii în geantă, pentru că El este și pasărea și grilajul. Oricum ar fi și greu de suportat și libertatea și închisoarea în același timp, dar, desigur, El ar suporta. Îmi vine în minte: Scriitorul e Dumnezeul foii albe, este identic și în egală măsură și liber și captiv. Expresia românească: acul în carul cu fân este cât se poate de potrivită, și acul și fânul și omul și căutarea în sine.
