Poezia sublimă a ideii

Pulsațiile pământului
îmi cutremură clipa fragilă
și o descompun într-un mecanism învechit,
ruginit de ceas casat
la muzeul în aer liber al timpului pierdut.
Exilat în materialitate
înconjurat de vacarmul celulelor
șuieratul mușchilor, zăngănitul oaselor
rup plasa strivitoare a timpului
și țâșnesc spre holograma speranței.
Încerc să emigrez în paradisul multidimensional
al viitorului roz sau verde
care ni se promite de atâta amar de vreme.
Fluidul creator,
mereu prea puțin pentru salturi cosmice
din material în spiritual
se scurge haotic prin labirintul celulelor,
neuronilor și sinapselor.
Cred că e mai degrabă roua duhului
ce învăluie lumina divină strecurată
în trupul meu umbră.
Uneori îngerul protector
mă sărută pe frunte
și harul discret zvâcnește
din strânsoarea materiei.
Încet, nesigur precum un mic școlar
încerc să recit poezia sublimă a ideii.