Abia seara orașul începe să fie frumos…

Orașul. Lumea. Semenii (III)

…când mașinile se împuținează și în depărtare doar câteva frâne bruște amintește de agitație sau poate sirena unei salvări face să tresară viața în mine. Atunci când venirea întunericului sapă în oameni voci noi care nu mai vor să se exprime și tac, abia atunci orașul din noi iese la iveală. Am observat că seara oamenii se duc spre casă cu capetele plecate, cautând mai mult în ei, dimineața sunt altfel, oamenii dimineața se uită mai ales spre cer, probabil se gândesc cum e vremea. Imaginează-ți că am fi singuri pe planeta asta care se absoarbe în ea pe zi ce trece așa cum ne absorbeam noi seară de seară la mare. Planeta se consumă și se naște tot din ea, a doua zi totul e bine, copacii sunt la locurile lor, soarele la locul lui ne încălzește, noi, la fel, a doua zi eram identici, inimile erau la locul lor.

*

Mai devreme o pisică mieuna într-un fel ciudat, ca atunci când eram mică și cineva îi arunca puii, am auzit sunetul ăsta după mulți ani și am recunoscut disperarea din vocea ei, e un mieunat specific durerii, pentru foame are altul, pentru bucurie altul. M-am apropiat de ea și avea lapte pe blană și aproape plângea. Am stat cu ea câteva minute și pentru puțin timp a încetat mieunatul și închidea ochii blând, cumva resemnata, știa că nu o pot ajuta, știa clar. Soarele se ducea tot mai în jos, păsările treceau în stoluri spre cuiburi, începea să se întunece. Imaginează-ți că am fi singuri pe planeta asta și toate cele de mai sus nu s-ar fi întâmplat. Ar fi fost totul mai trist sau poate nici nu ne dădeam seama că se numește tristețe devreme ce nu știam că altceva mai există. Imaginează-ți cum e să știi că ai iubit sau că ai fost iubit.

*

Încă un asfințit fără tine…

*

La rădăcina unei plante pun apă și vitamine, scopul este să o fac să înflorească, la rădăcina mea, e lesne de înțeles că nu voi aduce un om trist.

*

Știu că toți vecinii aud din camerele alăturate cum scrijelesc pe foi tot felul de gânduri, știu că aud sângele cum îmi aduce cuvintele la mal, zgomotul acesta, mai ales, îi scoate din minți, dar nu mă pot controla, de aceea ei zi de zi îmi bat la ușă disperați: Ce e cu tine? Liniștea asta ne sparge timpanele.

*

Cimitirul e plin de răsaduri umane, în fiecare noapte, aud sufletele cum cresc, cresc mm cu mm la fel cum crește un copac, peste câțiva ani voi pune și rodul vieții mele acolo.

*

Ceva neplăcut pe hârtie se poate întâmpla oricând, e ca patinatul pe o gheață subțire, stau cu frică de teama unui dezastru. Cât îl am, cât îl fabric?

*

Dacă ar fi să urmăresc ceva, aș lua filă cu filă, zi cu zi, de când m-am născut și până acum și aș urmări firul destinului meu care, la o mică cercetare, se duce, se duce, și mă lasă în urmă, acum e undeva înaintea ochilor, se mai oprește uneori așteptându-mă ca un câine care știe drumul.

*

Am trăit toată toată viața ca și cum aș fi avut privirea deteriorată, am văzut doar cu inima.

*

În fiecare dimineață, după ce mi-am spălat fața cu apă rece, corpul se reașază ca o plajă după ce a fost lovită de valuri. Noaptea reduce la tăcere talazurile, nisipul se repune, chiar dacă în alte forme, el este acolo, marea aruncă din ea, dar mănâncă totodată și din țărm; așa se întâmplă când mă trezesc, mai las lumii de la mine, mai iau din ea, într-o continuă repoziționare și reintegrare.

*

Apropo de carte, Sena nu e un râu frumos, metaforic da. Sena e un râu tulbure, leneș, obosit, străbate orașul încet, molcom ca un bătrân pe ducă, așa pare Sena, de un sedentarism straniu.

*

Ibn Arabi, Doctor maximus, Cartea înțelepciunii: „Inima mea poate fi orice: o pajiște pentru gazele, o mănăstire pentru călugări creștini, un templu pentru idoli, Ka’ba pelerinului, tablele Torei și cartea Coranului. Eu cred în religia dragostei, oriunde s-ar îndrepta caravanele sale, căci dragostea este religia și credința mea.”

*

A fost o perioadă, până să apară cd-urile, când cumpăram casete (mai funcționează și azi) cu cântece (povești) ale indienilor Sioux și Cheyenne, doar ca să ascult limbi necunoscute, ascultam la căști să nu-mi deranjez colegele de cămin. Într-o zi a intrat un băiat, pe atunci în camera noastră se asculta numai Depeche Mode, ar fi fost un act de mare trădare să ascult Metallica, așa că am fost bănuită în scurt timp că ascult trash metal, însă nu era deloc așa. Mi-a tras căștile din urechi, din walkman și camera a început să răsune, toată lumea s-a oprit din mers, din învățat, din orice. Timpul s-a oprit și el în ochii lor mirați pentru secunde bune, timpul nu se mai măsura, limbile amuțiseră, corpurile la fel, înțepeniseră și ele, blocate în necunoscut. Pentru o vreme a fost bine😊

*

M-a întrebat ce-i asta și i-am spus că e limba navaho (mi-am permis o ironie cu ei, oricum nu distingeau, eu da, deși cel mai mult îmi place eskimo). Îmi plăcea și limba navaho, dar nu aveam casetă, știam doar că fusese limbă pentru codificat mesaje în cel de-al doilea război mondial, și informația asta le-a plăcut. Brusc au acceptat acestă necunoscută și de atunci m-au privit suspect, și dacă aveau vreun mister de dezlegat, apelau la mine ca și când puteam intra în mințile oamenilor, profesorilor sau deslușeam mesaje din lumea de dincolo, dar nu era deloc așa, până într-o zi.

(sursa foto: https://www.artstation.com/)