Un erou al culturii

În 1948, la vârsta de 23 de ani, Nicolae Balotă este arestat „pentru deţinere şi răspândire de material subversiv”, condamnat la închisoare şi eliberat în 1949. Lucrează, apoi, în calitate de cercetător la Institutul de Lingvistică din Cluj, dar la începutul lui 1956 este din nou arestat, anchetat vreme de nouă luni şi condamnat pentru „înaltă trădare” la şapte ani de închisoare („înalta trădare” constând în redactarea unui manifest-memorandum, adresat străinătăţii, privind situaţia din România, aflată sub ocupaţie sovietică). Supravieţuieşte regimului de exterminare rezervat deţinuţilor politici, trecând prin închisori cu reputaţie sumbră: Malmaison, Jilava, Făgăraş, Gherla, Piteşti, Dej şi ispăşeşte în continuare doi ani de „domiciliu obligatoriu” la Lăteşti, în Bărăgan.

Eliberat în 1964, începe să recupereze timpul pierdut şi să se integreze în viaţa culturală a momentului, publicând numeroase articole de critică literară şi eseuri în revistele de cultură și sub formă de volume masive. Se expatriază în 1981 și predă cursuri la mari universități din Franța și Germania. Moare în 2014, în Franța.

După eliberarea din închisoare, Nicolae Balotă a apărut în literatura română ca un erudit gata format. Cultura sa depăşea cu mult şi graniţele României, şi epoca, constituind o adevărată performanţă intelectuală, un miracol. Această cultură și-a format-o cu fervoare în tinerețe și și-a completat-o ulterior ca deținut politic, făcând schimb de informații și idei cu alți intelectuali de elită întemnițați de regimul comunist.

Suntem puşi în dificultate dacă încercăm să definim scrierile lui Nicolae Balotă: eseuri, studii, articole, monografii, memorii… De fapt, este vorba de unul şi acelaşi gen de discurs, cu mare capacitate integratoare, practicat de autor indiferent de „subiectul” tratat. Citind versurile lui Tudor Arghezi sau privind Poarta sărutului a lui Brâncuşi, aducându-şi aminte de tinereţea petrecută la Cluj sau plimbându-se prin cimitirul Montparnasse din Paris, Nicolae Balotă nu face decât să folosească una sau alta din intrările în catedrala culturii. „Subiectele” sunt de fapt pretexte. Adevăratul scop al tratării lor îl constituie valorificarea culturală a existenţei. Atitudinea solemnă, uneori sacerdotală a eseistului marchează tocmai această intrare într-un alt spaţiu, calitativ diferit de cel al vieţii de fiecare zi.

Nicolae Balotă face ordine în jungla de mesaje a lumii, aduce lumina raţionalităţii în obscuritatea manifestărilor omeneşti iraţionale – de la cele instinctuale şi până la cele artistice. Este un raţionalist care nu sacrifică însă complexitatea existenţei, ci o face inteligibilă şi suportabilă. Cărţile sale reprezintă un triumf al spiritului. Citirea lor atentă – de către un tânăr, să spunem – echivalează cu urmarea cursurilor unei facultăţi umaniste.

Revin la un episod din biografia lui Nicolae Balotă. În noaptea de 2 spre 3 ianuarie 1956, el este arestat în trenul care îl ducea de la Cluj la Bucureşti. Evaluând rapid situaţia, arestatul ia cu el numai valiza şi paltonul şi lasă în plasa de bagaje, ca și cum nu i-ar aparține, servieta în care se află jurnalul său intim, plin de diatribe la adresa comunismului.

„Trenul nu se oprise de-a binelea când am auzit ușa vagonului trântindu-se, apoi pași pe culoar. Grăbiți, veniți unul în urma altuia, ca și cum ar fi fost lipiți, doi indivizi se apropiară de agentul care, întorcându-se de la fereastră, lent, arătă spre mine prin ușa de sticlă a compartimentului. Nou-veniții, ca niște roboți foarte eficienți, dădură ușa deoparte și mă înșfăcară de subsuori.”

Jurnalul – un caiet voluminos, legat în pânză albastră – reintră în posesia autorului după multe peripeţii, în 1964, când Nicolae Balotă termină de ispăşit şapte ani de temniţă şi doi ani de domiciliu forţat. Va fi publicat abia în 1998, cu titlul Caietul albastru.

Din paginile lui aflăm, printre altele, cum s-a format viitorul cărturar.

Știa de mic copil germana şi franceza, a învățat ulterior maghiara şi engleza, și s-a iniţiat în greaca veche şi latină. I-a recitit și gândit pe Aristotel şi Platon, pe Hegel şi Husserl. Iar curiozitatea sa intelectuală mergea adeseori şi mai departe, pătrunzând în spaţiul strategiilor militare, al concepţiilor despre organizarea administrativă, al teoriilor despre cucerirea puterii politice. Și toate acestea într-un climat de grotescă austeritate proletară.

Nicolae Balotă ni se înfățișează ca un erou al culturii. Într-o țară scufundată în întuneric, ținea aprinsă lumina, noaptea, în camera lui de lucru. Forma lui de împotrivire a fost lectura.