Carmen Sorescu 
Niciodată nu am văzut defectele sau imperfecțiunile, niciodată nu am văzut crâmpeiele urâte sau handicapurile, chiar dacă unele s-au ținut scai de mine sau mi-am ieșit în față ca niște lupi înfometați, nu știu cum dar m-am salvat de acest viciu, de această parte goală al paharului.
*
Întotdeauna am plecat din calea schimonoselilor și a ifoselor de tot felul. Uneori am lăsat crengile strâmbe ale copacilor să crească chiar dacă coroana nu ieșea rotundă, florile uscate le-am rupt ca să dea altele noi, am tăiat și am curățat uscăturile, am smuls buruienile, infirmitățile, îmi plac grădinile îngrijite, fragede, cu lăstari noi.
*
Nu știu de ce acum îmi vine în minte că am citit undeva despre partea întunecată a comunismului, poate că din pricina întreruperii curentului electric, poate că nu, eu una nu m-am înecat în lipsurile de atunci, nu le-am văzut sau le-am umplut cu ceva atât de repede încât nu au lăsat urme.
*
În jurul meu nimic nu se usucă, nici prietenii, nici flori, în jurul meu nimic nu seacă, nici râuri, nici iubire, în jurul meu oamenii nu mor.
*
Din punctul meu de vedere trăiesc într-un oraș al nemuritorilor. Chiar dacă unii oameni au statui, alții nume de străzi sau titluri de cărți sunt cât se poate de tangibili, de vii.
*
Cât aș încerca să descriu un om, există ceva mai presus de cuvinte, ceva ca o tiară, ceva pentru care albinele planează și când și când se mai înfig să ia nectarul, asta fac și eu, privesc și aștept un moment prielnic în conștiință ca să mă îndrume să prind poarta deschisă.
*
Sunt multe lucruri, sentimente pentru care nu există cuvinte în dicționar, pentru frunzele uscate există greblă, un instrument ajutător care lasă locul liber, curat, gata pentru afânat, ce ustensilă sau procedeu să inventez pentru a vedea un lucru atât de evident precum o floare. Da, e diafană, plină de culoare, înmiresmată, numai că există mai mult decât formă, miros și culoare, ceva care tulbură, poate că este combinația perfectă dintre pământ și cer, iar pentru desăvârșiri nu sunt termeni de exprimare.
*
De aceea, spunem, în multe ipostaze ale vieții, că am rămas muți, uimiți; efervescența, perturbarea, neliniștea, paradoxal, nu dau pe afară prin replici ci prin altceva care se umflă în noi și ochii ies din orbite, se măresc.
*
De multe ori am avut senzația, când în preajma unui prieten, m-am simți ca pe malul unui râu, nu doar că mă plimb agale pe marginea lui, pe potecile bătute și știute, dar dacă încerc apa, e rece, cu timpul mă obișnuiesc și pot face baie, dar apa se schimbă, ia cu ea impurități, duce, spală, îneacă sau scoate la suprafață, a doua zi prietenul deși arată neschimbat, spune alte lucruri, alte povești, cu o incredibilă lejeritate și curgere. Cu timpul pe lângă el cresc flori, sălcii copaci imenși sau oameni ca mine care știu să asculte.
*
La fel ca în Ușa cu șapte lacăte, de Edgar Wallace, când polițistul se uită cu lupa peste o scrisoare și măsoară literele cu un fel de șubler, scrisul spune multe despre un om, în primul rând ce fel de hârtie a folosit, unde a fost fabricată, apoi vârsta sau dacă a folosit mâna dreaptă sau stânga, elemente de bază ale criminalisticii îmi invadează mintea când merg prin oraș, atât casele, străzile cât și oamenii trec prin această analiză involuntară, de parcă a doua zi aș avea un dosar de întocmit, sau poate că am, creierul e dornic să stocheze aceste lucruri altfel nu m-aș opri din mers să prives plăcuțele inscripționate, cariatidele, curțile, oamenii din parc etc.
*
Citeam un articol despre orașul în care trăiesc, cotat ca fiind cel mai sigur oraș din lume, după care am văzut că sunt și alte categorii, cel mai bun oraș pentru vorbitorii de engleză, pentru familiști, pentru solitari, pentru petrecăreți, pentru grupuri și nomazi digitali, surprinsă și distrată de această ultimă categorie am făcut o căutare pentru: digital nomads – termen inventat în 1990, nomazii digitali sunt cei care lucrează online de acasă, din restaurante, cafenele, hoteluri sau din parcuri, care evident se mută din loc în loc, da, îi văd mereu, dar nu știam cum se numesc.
*
Primul oraș din lume, Mesopotamia: Uruk, oraș-stat, 6000 î.e.n. – la apogeu media de 60 000 oameni cu împrejurimile, temple, canale de irigație, parcuri, inventarea roții, inventarea scrierii cuneiforme, inventarea berii, un panteon de zei, literatură, imnuri, primele legi etc. Dacă vreți să aflați despre ceva ce a fost prima dată pe planetă tastați Uruk, cunoscut așa din limba akkadiană, considerată limbă de circulație internațională, lingua franca, ci mai puțin din limba locală, sumeriană – Unug.
*
La început mi-am zis, imaginar sau pe hârtie, să facem un test, dar eu l-am făcut pe hârtie, vă propun și vouă: desenați axa timpului, e.n. la dreapta, î.e.n la stânga, anul 1 la mijloc, apoi fiecare să scrie cronologic ce știe mai semnificativ, un an, un eveniment. Prin urmare, fiecare trăiește în lumea de pe hârtia lui.
*
Oamenii au despre Dumnezeu ideea de învățător care dacă te-a prins cu temele nefăcute sau dacă ai furat, scuipat, mânjit te lovește cu nuiaua. Până în clasa a IV-a, inclusiv, frecvent toți elevii erau pedepsiți în acest mod dacă unul nu-și făcea tema, palmele înroșite, eu una, le puneam pe fierul rece al băncii, așa mai potoleam usturimea. La ce a folosit această educație citadină, nu știu! Știu doar că, dacă o să dau ochii cu El, sunt pregătită.
*
Tu! Nu ai fost complet până nu ai plecat. Asta pentru că oamenii nu sunt compleți până nu mor.
*
Trupul și mintea fiecărui om sunt filtre care permit sau nu, după bunul plac. Nimic nu e unanim.
*
Străzile orașului, pe hartă, sunt precum circumvoluțiunile unui creier uman, se duc, se întorc, se înfundă, gândesc împreună, se pun de acord și creează o singură voce.
*
E mult mai ușor să vorbești oamenilor despre natura zeilor decât despre natura umană, fiindcă neștiința ascultătorilor dă cale liberă păcălelilor – Eseurile lui Montaigne, citat din memorie.
(sursa foto: https://www.istockphoto.com/ro/search/2/image?phrase=street)
