Poezie de o violentă inactualitate

În 1970 mi-a căzut în mâini cartea de versuri a unui necunoscut, cu un nume care părea un pseudonim, deși nu era: Emil Brumaru. Am deschis cartea la întâmplare și am citit:

„Fecioarele se încurcau în gene,/ Motanii se frecau de damigene/ Şi ne era la toţi atât de lene…// Torceau femei de angora în pat!/…/ Şi-ncet sufletul nostru-a căpătat/ Ape adânci cu lustru-ntunecat.”

Mi s-a părut cu totul neobişnuit modul voluptuos-realist de a scrie poezie al necunoscutului. Vedeta poeziei din acel moment era Nichita Stănescu şi mintea mi-era plină de „necuvintele” lui zeieşti. Alţi poeţi îl imitau, alţii reinventau modernismul pe cont propriu, practicând şi ei o inaderenţă la realitate, care provoca derută în rândul cititorilor de modă veche.

Nou-venitul descria şi povesteà, este adevărat, cu mult farmec, dar descria şi povesteà, nu făcea un spectacol din combinarea originală a cuvintelor. Am căutat informaţii despre el şi am aflat că s-a născut în 1939 şi că acela citit de mine reprezintă volumul lui de debut. „Ce bătrân!”, mi-am spus, eu care aveam pe atunci 23 de ani. „Să debutezi la treizeci şi unu de ani, ce chestie!”

Autorul necunoscut a devenit până la urmă foarte cunoscut. Locuia la Iași, dar făcea parte din patrimoniul artistic al întregii țări.

În versurile sale, Emil Brumaru descrie, elogiază şi glorifică un stil de viaţă abandonat şi aproape complet uitat de contemporani. Este vorba despre un „altădată” pentru a cărui reconstituire recurge la amintiri din copilărie, la vestigii păstrate în orăşelele de provincie, la cărţi şi, bineînţeles, la imaginaţie.

Ambianţa domestică şi patriarhală evocată astfel nu are nici o legătură cu ceea ce se întâmpla în jurul poetului în perioada afirmării sale (deceniul opt), perioadă de citadinizare forţată şi ostentativă, de încălcare cinică a dreptului fiecărei persoane la intimitate, de propagandă zgomotoasă şi de simulare a unei activităţi trepidante. În locul blocurilor cu multe etaje sunt aduse în prim-plan, în poezia lui Emil Brumaru, bucătării de vară, cămări sau sufragerii vetuste, cu draperiile trase la ora amiezii. În locul mulţimilor cuprinse de un dinamism de paradă, apar indivizi solitari care se joacă cu bile de cristal sau ajută furnicile să treacă pragul dintr-o cameră în alta. În locul frazelor grandilocvente se face auzit, în liniştea deplină a siestei, foşnetul frecării motanilor de damigene,

Această violentă inactualitate a poeziei lui Emil Brumaru reprezenta (printre altele) o sfidare la adresa autorităţilor comuniste. Din fericire, ideologii de serviciu din epocă nu au dat importanţă gestului de refuz al poetului, considerându-l un capriciu, un răsfăţ, o preferinţă pentru „teme minore” care putea fi cel mult dispreţuită, nu şi incriminată. Emil Brumaru a putut trece de cenzură cu pierderi minime (deşi el la vremea respectivă le socotea catastrofale).

A căzut comunismul, s-a prăbuşit o întreagă retorică a „construirii societăţii socialiste multilateral dezvoltate”, dar versurile lui Emil Brumaru tot ni se înfăţişează ca nonconformiste. Esenţa acestor versuri este o sensibilitate „retro”, implicit polemică în raport cu prezentul.

La începutul secolului douăzeci și unu, poetul trăieşte într-o lume preindustrială. Circulă cu diligenţa sau cu dirijabilul, ascultă muzică la gramofon, bea apă din cişmea, mănâncă dulceaţă de trandafiri, se îmbracă în haine de borangic. În locuinţa lui se găsesc obiecte pe care nu le mai vedem decât în casele bătrânilor: andrele, piuliţă, bile de fildeş, sticluţă cu lavandă, brici şi chiar un revolver de argint. Femeile din această ficţiune au zulufi, bărbaţii poartă ciorapi violeţi, în grădina din spatele casei se cultivă mărar, leuştean şi micşunele.

Poetul se pricepe ca puţini alţii să se copilărească. El şi-a păstrat copilăria – cum ar spune el însuşi – într-un flacon de cristal, ca pe o licoare preţioasă.

Bineînţeles că este o candoare jucată. Copilul din poezia lui Emil Brumaru ştie – şi se bucură – că este copil:

„Nimeni şi nimic nu mă poate opri să caut prin şanţuri bucăţi de ziare,/ Să iubesc către seară apa şi pietrele mari de sub poduri; oh, istovit,/ Să sărut o scară ce putrezeşte în brusturii de lângă ziduri amare,/ În timp ce furnicile trec,/ şi să fiu fericit…” (Rugăciunea detectivului Arthur, II).