A povesti visuri

Nu mai vorbește nimeni despre Al. Philippide, deși textele sale nu s-au perimat și nici n-au cum să se perimeze, fiind structural atemporale. Ar trebui să ne mai întoarcem din când în când asupra lor, ca să ne amintim cum era literatura în vremurile ei bune.

Citind poemele lui Alexandru Philippide, ne vine să credem că autorul lor s-a aşezat o singură dată la masa de scris şi şi-a aşternut apoi pe hârtie, fără întrerupere, întreaga operă poetică. Consecvenţa sa stilistică este cu atât mai frapantă cu cât cărţile de versuri au apărut la distanţe mari în timp: Aur sterp în 1922, Stânci fulgerate în 1930, Visuri în vuietul vremii în 1939, Monolog în Babilon în 1967, Vis şi căutare în 1979 (la câteva luni după moartea autorului). În toate aceste cărţi, poetul are la liră, cum s-a spus, o singură coardă şi anume pe cea mai gravă. El este de o solemnitate monotonă.

Care este secretul acestei rar întâlnite fidelităţi faţă de unul şi acelaşi mod de a scrie? Poate că la originea ei se află solitudinea practicată o viaţă întreagă de Alexandru Philippide, inaderenţa lui la contemporaneitate. Născut într-o familie de cărturari, el a rămas toată viaţă într-un confortabil prizonierat: al bibliotecii. Iar atunci când a trebuit totuşi să iasă în lume, pentru a-şi „câştiga” existenţa, escapada a semănat mai mult cu îndeplinirea unei formalităţi şi nu a avut ecou în conştiinţa lui. Alexandru Philippide nu s-a afiliat la nici un program estetic din epocă şi prin aceasta s-a aflat la adăpost de schimbări pentru că în secolul douăzeci programele estetice s-au schimbat rapid, ca la un joc de bursă. Opera sa aparţine parcă altor vremuri – nu întâmplător s-a vorbit în repetate rânduri, atunci când se căuta o încadrare cât mai exactă, despre o combinaţie de clasicism şi romantism –, deşi mai potrivit ar fi să afirmăm că are un caracter atemporal, ca şi scrierile unui mare – şi la fel de enigmatic în izolarea lui – contemporan al lui Alexandru Philippide, Mihail Sadoveanu.

Ca poet, Alexandru Philippide a preferat în cunoştinţă de cauză stilul simplu şi durabil, oracular, asemănător în unele privinţe cu stilul sacerdotal. Bun cunoscător de literatură – până la o blazare disimulată cu eleganţă –, el n-a putut fi ademenit de deocheatele unduiri din şolduri ale modei literare. A rămas, din acest punct de vedere, departe de orice risc, dar şi departe de şansa unei trăiri răvăşitoare.

În multe dintre poemele sale, poetul povesteşte visuri, care par parabole, deși seamănă foarte mult cu visurile propriu-zise. Nu întâmplător folosește frecvent verbele la imperfect, așa cum fac cei care dimineața își povestesc visele de peste noapte:

„Era un vălmăşag imens de scări,/ Asemeni unei uriaşe schele/ Care-astupase cele patru zări,/ Şi eu urcam şi coboram pe ele.” (Tainicul ţel);

„Mergeam printr-un tărâm de glod şi fum,/ Bătut de vânturi şi uitat de soare./ Năstruşnici oameni mă-nsoţeau la drum!/ Aveau cătuşe, lanţuri la picioare,/ Şi chipuri parcă înmuiate-n scrum.” (Alai);

„Pe drum, prin lanuri, la fântâni/ Şi prin grădinile-nflorite,/ Copii cu chipuri de bătrâni,/ femei cu feţele-mpietrite// De-o deznădejde fără leac,/ Cum mă vedeau, din depărtare,/ Cu mâna-mi făceau semn să tac,/ Temându-se de vre-ntrebare.” (Pe un papirus)

Alexandru Philippide a fost unul dintre marii cititori din istoria literaturii române. Comentariile sale critice sunt nu numai competente şi comprehensive, ci şi pătrunse de recunoştinţă faţă de autorii care oferă prilejuri de încântare. Scriind despre Mallarmé sau Valéry, despre Hölderlin sau Rilke, despre Eminescu sau G. Călinescu, cultivatul poet evocă de fapt iluminarea trăită de el în timpul lecturii.

Alexandru Philippide citea textele altora cu dragostea cu care alţii îşi citesc doar propriile lor texte.