Maximalismul epic (II)

Ca și în celelalte romane ale lui Nicolae Breban, personajele (vorbind, unele, atât de mult) nu se diferențiază prin câte o amprentă verbală distinctivă. Particularizarea eroilor nu e câtuși de puțin realistă. Naratorul, apoi, nu este impersonal. Autorul îl „locuiește”, cu tot cu teoriile sale, și îi suspendă pe mari porțiuni funcția de investigare și livrare a noutăților romanului. Dacă într-o ficțiune de cod realist unele întâmplări se află mai greu dintr-un calcul auctorial de necesitate epică, într-o strategie a dezvăluirii bine pusă la punct, în Bunavestire autor, narator și personaje figurează frecvent ca elemente coplanare.

Toți procesează, din același unghi, o aceeași lume, o subrealitate descoperită sub coaja întâmplărilor și gesturilor de toată ziua. Semnificativ, și Grobei, și Lelia, și celelalte personaje ale romanului participă la propriile acțiuni cu gândurile aiurea ori chiar într-o stare de somnolență. Pe de altă parte, ritmul în care se petrec, totuși, faptele va fi încetinit prin dialogurile inițializate din nimic și dezvoltate pe zeci de pagini.

Abulicul, haoticul și ilogicul din planul realist se convertesc tot mai mult într-o coerență de adâncime. Altfel spus, romanul devine cu atât mai coagulat și mai puternic cu cât ia distanță de „atmosfera”, „socialul”, „realismul” de pornire. Nicolae Breban are curajul artistic de a ignora nu doar cerințele oficiale de reprezentare ficțională a realității (Bunavestire e încheiat la câțiva ani după „Tezele din Iulie” 1971), ci și așteptările tradiționale ale cititorului interesat de conflict, culoare tipologică și rotunjire a întâmplărilor într-o semnificație.

Frecvent, autorul își „agresează” și violentează lectorul, obligându-l să ia act de ceea ce nu se întâmplă în cotidianul existenței, ci în conștiința personajelor (masculine și feminine) instalate în el. Și personajele însele descoperă cu surprindere acest fapt: că, dincolo de momentele și secvențele pe care le traversează, există nivele mai adânci la care pot ajunge, fără a face un pas și fără să miște un deget.

Conștiință nu înseamnă, ca în romanele lui Marin Preda ori Augustin Buzura, o reflecție etică, torturantă, dureroasă, asupra realității sociale deformate ideologic. Proza lui Nicolae Breban perforează inclusiv acest plan, trecând dincolo de problematica morală și de cea a angajării unui protagonist de partea bună a unei lumi infestate.

Cinic vorbind, o realitate existențială închisă, o societate constrânsă, o lume cu granițele cusute („acțiunea” din Bunavestire se petrece la un deceniu de la instalarea comunismului în România) servesc mai mult formulei de abisalitate a romancierului decât un sistem deschis și plural. Este nevoie de o totală standardizare a vieții și de o mediocritate curentă a „programului” tuturor, pentru ca autorul, naratorul și personajele să se desprindă, pe verticală, de această orizontală aplatizantă și mortificantă.

Nimic „politic” într-o atare desprindere — după cum nu e nimic social și aproape nimic moral în modul de reprezentare epică al acestui romancier. Gândirea eroilor nu amendează realitatea în care ei trăiesc. Se îndepărtează de aceasta în salturi rapide și, tot mai conștientă de ea însăși, are revelația autogenerării și autoprocesării.

Prozatorul va căuta și va găsi, prin urmare, cât mai multe situații narative de frânare și suspendare a acțiunii. Intriga propriu-zisă a romanului se dizolvă într-un dialogism ușor de atins și greu de părăsit. O dată conturat, din numai câteva linii, portretul unui personaj (ce va fi reluat apoi prin particularizarea dată de un aspect distinctiv: „meșa” Leliei, „descărnatul” Grobei…), eroul va fi rapid proiectat într-o întâlnire dialogică, tête-à-tête sau epistolară, cu un altul. Sunt selectate și desfășurate scene de interior, în care vorbesc toți cu toți și fiecare cu fiecare.

Iar exteriorul, strada, trotuarul își împing parcă rarii trecători spre scene similare de întâlnire facilă și comunicare profundă. Când nu pot vorbi direct și abundent, personajele brebaniene suferă. Lui Grobei, autoexilat la Vatra Dornei pentru a citi hârtiile din arhiva Farca, i se trimit scrisori de către bărbați deveniți dependenți de dialogul cu el.

Protagonistul însuși nu mai poate respira în afara cercului deschis și reprezentat de scrisorile dispărutului Farca. După ce câteva dintre acestea au fost citite, pentru prima oară, în familia Leliei, la Alba Iulia, interesul lui Grobei se mută progresiv, dar ireversibil de pe logodna și căsnicia cu frumoasa care „aruncă meșa”, pe conținutul epistolelor scrise cu ani în urmă de unchiul ei.

Încă o dată, cu aceeași consecvență, Nicolae Breban își des-centrează romanul și contrariază așteptările lectorului căruia i se promitea o căsnicie îndelung așteptată. Centrul de greutate este mutat: dar nu pe vectorul evenimențial, al realismului cu unele întorsături subtil anticipate, ci din sfera intrigii în cea a subrealității despre care vorbeam. Aceasta din urmă devine tot mai evidentă, mai accentuată, mai dominatoare de la un capitol la altul. Ea reprezintă, desigur, miza din Bunavestire; și totodată lumea romanului brebanian, văzut de la adâncimea lui.

Prozatorul „șaizecist”, aparent greoi și brut, discursiv-dezlânat, ne pare de o mare subtilitate în modul în care reușește să pună între paranteze socialul, caracterologicul și psihologicul din arsenalul consacrat al romanului. (Poate nu întâmplător singurele pagini de umplutură ale cărții sunt cele dinspre final, cu dialogurile dintre tineri ce se vor direct caracterizante.)

El amână cât mai mult precizarea efectului fie și minor al unui episod, în economia narațiunii. Efortul este, invers, de a obține cât mai numeroase puncte pe circumferința unei scene banale și a perfora, prin ele, prozaica realitate cotidiană. În fond, Grobei este un oarecare merceolog la fel de penibil ca și mostrele lui; iar Lelia — o frumusețe dintr-o provincie amărâtă a unei țări din lagărul socialist.

Considerând romanul dintr-o perspectivă așa zicând documentară, de la „înălțimea” realității în care el evoluează, am face însă o eroare de încadrare. Nicolae Breban se joacă, practic, cu această coajă realistă și, precum George Bălăiță în Lumea în două zile, o desprinde tot mai frecvent de pe structura de adâncime a romanului său.

Aproape orice schimb de replici ajunge astfel să încețoșeze și să destrame realitatea cotidiană, determinând „alunecări de teren” și comutări într-o abisalitate a ființei. Cea mai atroce scenă din roman, a violării Leliei de către amicul celui pe care-l iubește („trăpașul” Cârstea din Alba) va fi — și ea — dislocată din planul strict realist. Chiar și această secvență tare și dură, incasabilă, va fi „spartă” de romancier și comutată, pe chiar parcursul derulării ei, în planul obsesional-simbolic din Bunavestire.

Viziunea brebaniană, asocială și amorală, amortizează și șocul acestui teribil episod. Sub brutalitatea violului se forează și se găsește ceva încă mai impresionant, o suferință adâncă la care participă toți, făptaș și complice, victimă și agresor:

„Stătea sărmana și tremura în cadă, neîndrăznind să se miște. Privindu-l cu oroare, scâncind, în ochi, pe străinul acela pe care nu-l văzuse nici de zece ori în viață, care-i sărutase mâna cu galanterie, emoționat, cu nici o săptămână în urmă, în casa lui… — Cum de-ai ajuns aici, nenorocitule, dragule?! îl implora privirea ei, lasă-mă să ies, lăsați-mă să ies și vă promit… îți promit, jur, să nu mai calc în viața mea pe-aici, spune-i și lui… zău, n-am să-i port pică, nici un fel de pică… dimpotrivă! Dacă mă lăsați să plec, dacă… dacă vă purtați cu puțină înțelegere, cu puțină omenie… vă rog! Vă rog! scânci privirea ei și, plângând, plângând în sfârșit, se ridică din cadă, întinse mâna după prosopul cel mare, care atârna pe măsuță și… El îi prinse mâna, însă, mâna-i moale, o ajută să iasă din cadă, să ridice unul după altul picioarele ei albe, de fildeș, interminabile, picioarele nimănui” (p. 369);

„Suporta, suporta încă totul pentru că… nu-i venea să creadă, tot ce se întâmplase era neverosimil! Nu, așa ceva nu i se putea întâmpla cuiva, unei femei… ei! Și, de asta, suporta încă, stătea în picioare, își întindea brațele! Așa ceva nu era real, se întâmplase ceva ce nu încăpea în realitate, realitatea avortase. Evident! Ei nu i se putea întâmpla așa ceva… nu numai ei, dar nimănui altcuiva nu i se putea întâmpla așa ceva, un astfel de lucru, nu-nu! Pentru nimic în lume! Ieși apoi, cu o față stranie, senină, trecu prin camera de alături unde cei doi stăteau și fumau, pe cele două fotolii și ea le zâmbi, aproape. Un fel de scuză, pentru trecerea ei, pentru că îi deranja, în definitiv doi bărbați, doi prieteni, care stau alături, pe două fotolii și fumează liniștiți și ea… cățeaua, îi deranja cu prezența ei, cu… Da-da, ea dădu încet din cap, insesizabil și ieși, închizând încet ușa îndărătul ei. Delicat. Era o ușă care o asculta întotdeauna, chiar și acum. O ușă, un lemn ce îi rămase prieten. Ei, nu era total singură! Coborî în stradă ca și cum ar fi intrat în altă încăpere, mai lunguiață. Apoi începu să meargă, puțin șovăitor, de-a lungul acestei încăperi.” (pp. 371-372).

Bunavestire este unul dintre marile romane ale literaturii române; și unul care, în al cincilea deceniu de la apariție, n-a căpătat niciun rid. Se poate vorbi aici, fără riscul de a exagera, de „lateralitatea” și atemporalitatea capodoperei.

______

Nicolae Breban, Bunavestire, vol. I-II, ediția a V-a, definitivă, prefață de Eugen Negrici, cronologie și referințe critice de Laura Pavel, Editura Curtea Veche, București, 384 + 256 p.

[Prima parte a acestei cronici literare poate fi citită aici: https://www.literaturadeazi.ro/rubrici/cronica-literara/maximalismul-epic-i-60420]