Maximalismul epic (I)

Pentru tinerii şi mai puţin tinerii comentatori ai fenomenului literar care, din inocenţă culturală ori amnezie, vorbesc şi scriu despre statutul privilegiat al criticii estetice în timpul socialismului de stat, merită reamintit un episod semnificativ din confruntarea permanentă a scriitorilor şi criticilor noştri nealiniaţi cu forurile.

Suntem în vara lui 1977; şi asupra romanului Bunavestire de Nicolae Breban (scris între 1972 şi 1974, respins la Cartea Românească şi la Eminescu, apărut în mai 1977 la Junimea din Iaşi) se aplică două tipuri de critică şi se formulează două verdicte, diametral opuse. Primul este exprimat în cronica din „România literară” (16 iunie 1977) a lui Nicolae Manolescu: „Un roman excepţional este Bunavestire a lui Nicolae Breban: dens, de mari viziuni satirice, scris cu vervă, sarcastic, grotesc, stilistic inepuizabil şi original. Se precizează în el şi o ruptură de tradiţia prozei noastre psihologice sau naturaliste…”. (La rândul său, Mircea Martin, scriind despre Animale bolnave, detalia în Generație și creație refuzul „iluziei epice”: „Refuzul autentic implicat în proza lui Nicolae Breban este acela al psihologiei elementare și al iluziei epice. Atenția sa se concentrează spre zonele profunde și obscure ale ființei, acolo unde totul e încă virtualitate și indeterminare aparentă, spre apele inefabile ale sufletului, anume căutate pentru ca imaginația să le actualizeze și inteligența sa abstractă să le dea o calificare. (…) Convențiile epicului îl incomodează vădit datorită impacienței de a ajunge la obiectivul său predilect — tipologia dedusă din investigația abisală. În reprezentarea sa, procedeele de iluzionare apar ca exterioare romanului propriu-zis, și autorul își permite să le ignore.”.)

Al doilea verdict apare în cuvântul lui Titus Popovici la Plenara din 28-29 iunie a C.C. al P.C.R.: „Bunavestire este romanul unui autor pe lângă care viaţa de luptă, de sacrificii, de muncă, de dăruire, chiar şi de erori a acestor decenii a trecut ca apa pe penele raţei. Cartea unui autor al cărui ochi (nu lipsit de o anume acuitate) reţine cu precădere urâtul, trivialul, obscurul şi josnicul (…) O carte în care limba română este maltratată până la suferinţă, în care abundă scene de un erotism ieftin, la limita şi uneori dincolo de limita obscenităţii. Ei bine, tovarăşi, în viaţa mea n-am citit apologie mai deşănţată — îmi cântăresc bine cuvintele — în care un critic — acelaşi, de altfel, care într-o antologie a poeziei a inclus cu dezinvoltură pe toţi poeţii legionari, în frunte cu Radu Gyr — afirma că este cea mai importantă carte de după 23 August. Nu mă miră acest lucru din partea României literare, care cam navighează în derivă, precum corabia lui Noe…”.

Lentila prin care Titus Popovici citeşte romanul incriminat este monstruoasă, ca acele oglinzi de bâlci ce deformează siluetele până la a le face de nerecunoscut. Se observă aici nu numai aplicarea după reţetă a unui model funcţional în anii ’50, în plin realism socialist, ci şi invidie scriitoricească şi exces de zel în direcţia pârei la Înalta Poartă ideologică.

Cronicarul „României literare” este pârât pentru antologia din 1968 (care nu are nicio legătură cu „discuţia” de faţă), iar apariţia, respectiv receptarea favorabilă a romanului Bunavestire sunt considerate egal de nocive. Prin urmare, criticului i se va ridica dreptul de a face cronică literară în principala publicaţie culturală a epocii (interdicţia va dura câteva luni); iar romancierului, fost membru supleant în Comitetul Central, i se va aplica, în multe dintre comentariile ulterioare, exact eticheta indicată, de la tribună, de responsabilul cu puritatea literaturii…

Practic, Titus Popovici citeşte un alt roman decât cel scris de Nicolae Breban, unul în care „abundă scene de un erotism ieftin” (Grobei, un maestru al abţinerii, ar roşi până-n albul ochilor săi albaştri auzind o asemenea enormitate) şi în care prozatorul reţine „cu precădere urâtul, trivialul, obscurul şi josnicul”. Demascarea este în grila penalizării „naturalismului”, în deceniul şase (aşa fuseseră lapidaţi autorii unor proze precum Întâlnirea din Pământuri şi Groapa), însă ea ratează complet obiectul, produsul literar al lui Nicolae Breban, laolaltă cu categoria de care acesta aparţine.

Căci, dincolo de transformarea lui Grobei ce conduce la o remodelare a romanului, Bunavestire oferă o constantă de perspectivă. Autorul îşi destramă atmosfera pe măsură ce o conturează, iar naratorul intră deseori în raporturi polemice cu personajele centrale şi episodice. Majoritatea acestora (nu doar Grobei) sunt răsturnate, dislocate, „rupte”. Au o dimensiune ce scapă şi intrigii romanului, şi chiar propriei lor psihologii — şi pe care naratorul ştie s-o surprindă, după o mai scurtă sau mai lungă aşteptare.

Dacă în romanul realist personajele se lasă caracterizate de faptele lor, iar contextele şi consecinţele acestor fapte le configurează o anumită traiectorie, o evoluţie, o biografie, în Bunavestire faptele sunt secundare şi aproape irelevante. „Acţiunea” este amânată ori suspendată, temporizată, frânată, pentru a se obţine cât mai mult spaţiu necesar întâlnirilor de profunzime: cu un altul sau cu sine însuşi (însăşi).

Verosimilitatea realistă este frecvent perforată pentru a se ajunge la autenticitatea acestei descoperiri, a unei revelaţii abisale. Acum îi zărim pe Lelia şi Grobei, „în aceeaşi serie”, pe corso-ul din Sinaia şi dintr-odată o pierdem din vedere pe frumoasa din Alba, amestecată într-o bandă veselă de tovarăşi şi curtezani, într-un vârf de munte.

În mai multe rânduri, ni se oferă mai întâi urmarea unei scene; şi abia apoi derularea ei au ralenti. Aceasta şi fiindcă romancierul alege să dilate enorm fiecare scenă, să insiste asupra ei extrăgând-o dintr-un curs epic al romanului şi convertind-o analitic. Se iese astfel din terenul necesităţii romaneşti, al cauzalităţii şi determinismului (considerate) constrângătoare. Ca şi personajele lui, romanul evadează din cadrul pe care îl schiţează, se rupe de sine însuşi, renunţând la efectele de compoziţie, construcţie, atmosferă, veridicitate şi sacrificând câteva figuri excepţionale (tatăl Leliei, Crăiniceanu, şi rivala ei, Puşi Zăgănescu), romanele lor potenţiale.

Pentru Nicolae Breban, realismul tradiţional este prea strâmt şi prea coerent: strânge la final toate firele şi centralizează secundarul aparent, adunând detaliile într-o semnificaţie unitară, „obiectivă”. Realismului acestuia centripet i se va lua centrul; şi nici măcar evoluţia lui Grobei nu va da o axă tare romanului. O mare carte nu poate fi explicată de autorul ei, scăpând intenţiei de programare imprimată de acesta. „Lămuririle” aduse de Nicolae Breban, în anii ’90, în legătură cu Bunavestire („Politicul este văzut ca abisalitate, ca ultimul vis posibil al omului”) nu lămuresc de fapt nimic.

La fel de bine s-ar susţine şi un enunţ precum „Apoliticul este văzut ca abisalitate, ca ultimul vis posibil al omului”, cu argumentul că organizarea taberelor în jurul textelor lui Farca e de un ridicol bine exploatat de către romancier. Mai adecvat ni se pare să ignorăm recomandările de lectură ale autorului şi să ne concentrăm pe modalităţile lui de des-centrare, care anulează previzibilul epic pentru a scoate în faţă predictibilul brebanian.

Altfel spus, de vreme ce constantele gândirii producătoare şi ale stilului prozatorului se „încrustează” în materia romanului său, e mai firesc să definim aceste constante, interpretând şi evaluând Bunavestire prin actualizarea lor simbolică şi, hélas!, estetică.

Că ar fi „stilistic inepuizabil”: iată ceva ce nu prea se potriveşte romanului de faţă. Toate personajele lui Breban vorbesc la fel, într-o unitate stilistică pe care o conferă însăşi formula prozastică ilustrată de autor. În frazele eroilor săi nu se observă diferenţe dictate de educaţie şi mediul de viaţă, experienţele anterioare ori baremi zona geografică de extracţie.

Bănăţeanul Grobei este încăpăţînat ca un bănăţean, dar se exprimă exact ca toate celelalte personaje de pe cuprinsul României pe care o bate la pas, ca merceolog principal. Tânăra Lelia nu are un alt vocabular, o altă semantică şi o altă „intonaţie” în raport cu părinţii ei sau cu vreun alt reprezentant al generaţiei precedente. Marcajele biologice, decupajele generaţioniste, treptele de instrucţie şi varietăţile psihologic-temperamentale nu sunt (re)marcate prin limbaj.

Nimic realist-naturalist în această abordare romanescă, prin care autorul îi livrează naratorului teoriile sale, iar acesta din urmă le regăseşte în discursurile personajelor lăsate să se dezvolte. Pe de o parte, eroii lui Breban vorbesc şi gândesc „la vedere” foarte mult. Pe de alta, în cuvintele şi-n gândurile lor se regăsesc, întregi, teoriile romancierului.

Diferenţierea de cod realist şi chiar pluralitatea perspectivelor individuale sunt acoperite de o magmă teoretico-poetică, prin care conturul dat al personajului „particularizat” abia se mai distinge. Autorul nu are urechea atentă la ce spun şi cum se exprimă Lelia, tatăl ei ori Traian-Liviu Ioan Grobei. Dimpotrivă, galeria întreagă de personaje se constituie ca un difuzor şi un transmiţător al teoriilor brebaniene. Şi întrucât situaţiile lor de existenţă propriu-zisă nu favorizează acest tip de transmisiuni şi difuzări, orizontala întâmplărilor romanului va fi mai mereu perturbată de verticala unei meditaţii şi a unui megadiscurs susţinător, în dispreţul oricărei verosimilităţi realiste.

Să vedem un exemplu al felului în care procedează romancierul, utilizând cea mai măruntă replică pentru „a-şi face loc” în scenele romanului său:

„— La şase plecăm cu maşinile… spuse ea, aruncând meşa.

— Atunci vino la cinci. Voi fi gata.

Era destul de caraghios ca să facă impresie bună. Dacă nu, îl va scutura repede. În asta avea calificare maximă. Îi venea să râdă când se gândea la el urcându-se în tren. Valijoara, apoi primul pas, o gâfâitură, din nou valijoara, al doilea pas, apoi o respiraţie respectabilă pe nas, pe nasul lui lung. Valijoara lui cu compartimente, din plastic bej, demult scorojită de frig. Sau aşa ceva. Nu era totuşi prinţul ei, căţeluşul ei pufos, mascota ei care alerga de colo-colo? — O adevărată femeie bine, îi spusese Veturia, da, chiar Veturia, are totdeauna în curtea ei un astfel de prinţişor, de mic-maior, demn şi caraghios, cineva care aleargă de colo-colo, cu limba roşie şi subţire atârnând ca o panglică, cineva îngrozitor de bine intenţionat, cineva care, oricum, poate să dea şi altora o idee că se află un idol pe lumea asta, pe străzile astea nenorocite. O idee de soţ-model, un apropo la toţi derbedeii care nu se gândesc decât să te pârlească între două uşi, sub lampadarul bunei speranţe. Cineva care face bine, cineva care se ia în sfârşit în serios, cineva care îţi dă braţul lui firav când întâlneşti o băltoacă în drumul tău cotidian, de la serviciu, acasă; de acasă — la serviciu. Îi plăcea să se vadă în ochişorii lui întreagă, mai ales felul în care înghiţea el aerul secolului când o vedea făcea toţi banii! Felul în care se îmbăţoşa, ca să nu-şi trădeze sentimentul lui urban faţă de ea, făcea devize. Era o comoară, o mică perlă, micul maior fără grade, căţeluşul ei afgan care încerca s-o protejeze şi reuşea, ai să vezi, şi cu ajutorul ei dezinteresat, cu ajutorul ei voluntar şi şturlubatec. Erau un mic roman de amor, ei doi, fascicol de fascicol, probabil că el găsise ceva deosebit la ea şi ea îl lăsa s-o caute. Să răsfoiască, ha, ha, filă cu filă, ideea nu era rea, s-o feuilleteze, să-şi umezească degetul câteodată, când se lipea pagina, ha-ha, să gâfâie încet, ca o guvernantă care îşi face idei, ca un fermier din Sud aşteptând să apară o sucupă volantă, un OZN cu o dungă oranj, tu.” (vol. I, p. 121).

Pe o întreagă (şi extraordinară) pagină din Bunavestire, eroina lui Nicolae Breban a apucat să zică doar „La şase plecăm cu maşinile”, iar protagonistul, „Atunci vino la cinci. Voi fi gata.”.

_______

Nicolae Breban, Bunavestire, vol. I-II, ediția a V-a, definitivă, prefață de Eugen Negrici, cronologie și referințe critice de Laura Pavel, Editura Curtea Veche, București, 384 + 256 p.

(sursa foto: MNLR)