Sergiu Crăciun E liniște în dimineața aceasta,
când cobor pe trotuarul prea îngust,
încărcat de crengile stejarului (tânăr și vânjos) –
ce-ades îl vizitez.
E liniștea ce-o caut
și îmi place s-o ascult;
e locul prin care voi trece mereu,
e-o liniște-n frunzele mari ce foșnesc –
se–apropie vara, se vede în zori.
E mai, e răcoare, merg calm…
cafeaua în mâna cea stângă
și zborul incert al tău mă apasă!
În parcul cel mic nici apa nu curge;
în parcul acela de lângă spital
porumbeii sunt mulți
încerc să-i ocolesc…
dați-vă la o parte,
nu vreau să vă ating,
nici măcar o pană –
căci nădejdea ne-o duceți la El.
Sunt ei, porumbeii, în pace trăiesc,
sunt eu cel ce cântă, nimic nu voiesc;
sunt pasărea albă în demon ceresc.
