O replică dată epigonilor lui Eminescu

George Coșbuc (1866‒1918) este cunoscut ca un poet optimist. Până și pe mormântul lui din Cimitirul Bellu sunt scrise versuri optimiste:

„O luptă-i viața; deci te luptă/ Cu dragoste de ea, cu dor!”…

Toată creația acestui poet, originar dintr-un sat transilvănean care astăzi îi poartă numele, pare o replică dată epigonilor lui Eminescu. Epigonilor lui Eminescu, nu lui Eminescu însuși, care, cu o energie artistică ieșită din comun și un entuziasm inepuizabil, a înregistrat și glorificat frumusețea lumii. Imitatorii lui l-au înțeles însă greșit, confundând melancolia eminesciană cu pesimismul și au practicat o retorică a deznădejdii teatrală. La sfârșitul secolului nouăsprezece și începutul secolului douăzeci, poezia românească era plină de lamentații și prevestiri sumbre.

Cu stilul lui voios, exuberant, dar și vehement atunci când în poezie își făcea loc indignarea, George Coșbuc a spulberat această modă a tristeții leșinate. A adus aer proaspăt în poezia românească, a valorificat literar ceea ce este tonic în morala țărănească, s-a făcut purtătorul de cuvânt al mulțimii. L-a continuat pe Eminescu completându-l, nu imitându-l. Nu întâmplător, stabilit la București, a citit în cenaclul Junimea și a publicat în revista Convorbiri literare la scurtă vreme după moartea lui Eminescu, ca un succesor providențial al marelui poet.

Poeziile sale, publicate în volume ca Balade și idile, 1893, și Fire de tort, 1896 și în presa literară a vremii, au avut un mare succes la public și mai au și azi, indirect, prin intermediul celor puse pe muzică sau recitate la serbările școlare. Sunt antrenante, ușor-inteligibile și se memorează fără efort, datorită prozodiei lor jucăușe, cu funcție mnemotehnică. Aproape nu există român care să nu aibă în minte versurile săltărețe, fără nimic forțat, din Nunta Zamfirei:

„E lung pământul, ba e lat,/ Dar ca Săgeată de bogat/ Nici astăzi domn pe lume nu-i,/ Și-avea o fată, ‒ fata lui ‒/ Icoană-ntr-un altar s-o pui/ la închinat.// Și dac-a fost pețită des,/ E lucru tare cu-nțeles,/ Dar dintr-al prinților șirag,/ Câți au trecut al casei prag,/ De bună seamă cel mai dreag/ A fost ales.”

Într-o strofă din acest poem este descrisă, într-un mod simplu și avântat, dinamica horei, în concurență deschisă cu manualele de coregrafie:

„Trei pași la stânga linișor/ Și alți trei pași la dreapta lor;/ Se prind de mâini și se desprind,/ Se-adună cerc și iar se-ntind,/ Și bat pământul tropotind/ În tact ușor.”

O poezie la fel de cunoscută (pusă pe muzică de Timotei Popovici) este La oglindă, concepută ca un monolog la persoana întâi al unei fete dintr-o familie de țărani, care, singură acasă, se studiază în oglindă cu gândul la femeia care va fi. George Coșbuc face cu delicatețe și umor portretul acestei Lolite rustice. Gândurile ei cele mai îndrăznețe sunt de fapt de o candoare care înduioșează:

„Azi am să-ncrestez în grindă ‒/ Jos din cui acum, oglindă!/ Mama-i dusă-n sat! Cu dorul/ Azi e singur puișorul,/ Și-am închis ușa la tindă/ Cu zăvorul.// Iată-mă! Tot eu cea veche!/ Ochii? Hai, ce mai pereche!/ Și ce cap frumos răsare!/ Nu-i al meu? Al meu e oare? Dar al cui! Și la ureche/ Uite-o floare.”

În cu totul alt registru liric, al revoltei, este scrisă poezia Noi vrem pământ, care a devenit cu timpul, dintr-un strigăt de deznădejde, un fel de imn clandestin al țăranului român:

„Flămând și gol, făr-adăpost,/ Mi-ai pus pe umeri cât ai vrut,/ Și m-ai scuipat și m-ai bătut/ Și câine eu ți-am fost!/ Ciocoi pribeag, adus de vânt,/ De ai cu iadul legământ Să-ți fim toți câini, lovește-n noi!/ Răbdăm poveri, răbdăm nevoi/ Și ham de cai, și jug de boi,/ Dar vrem pământ!”

Anticipându-l pe Radu Gyr, cu al său zguduitor poem Ridică-te Gheorghe, ridică-te Ioane, George Coșbuc întrevede o posibilă revoltă a țăranilor:

„Să nu dea Dumnezeu cel sfânt,/ Să vrem noi sânge, nu pământ!”

În ce constă farmecul acestor poezii compuse din enunțuri simple? Constă în faptul că simplitatea lor n-are nimic naiv, că se bazează pe o întinsă cultură literară. George Coșbuc a fost un om ultracultivat, devenind în 1916 și membru al Academiei. A tradus integral în limba română, cu admirabil simț artistic, Odiseea, Eneida și Divina comedie. A făcut critică literară în cunoștință de cauză. A înființat și condus reviste (printre care celebra revistă Vatra¸ editată împreună cu prietenii săi I. L. Caragiale și Ioan Slavici). A acționat ca un pedagog al țăranilor, ținând conferințe în sate. Și-a iubit țara sincer și și-a folosit pregătirea intelectuală remarcabilă și generosul talent literar pentru binele ei.