Carmen ConstantinescuCarmen Constantinescu
30.05.2023

Cine sunt eu, cine ești tu?

Cine sunt eu? Și de ce ai vrea sa știi despre mine când tu, tu nu știi cine ești tu și nu știi nimic despre tine. Da, despre tine, cine ești și ce ești pe pământul ăsta? Unde ești tu situat în acest Univers? Te-ai întrebat cine ești și de ce nu pleci capul când știi că nu știi nimic despre tine. Dar știi ceva despre tine?

Privește în jurul tău și vezi cum, de fapt, nimic din ceea ce crezi că știi și cunoști nu știi cu adevărat. Ești gol și pustiu în gânduri. Ești sec în vorbe. Ești un infinit de necunoaștere. Da! Știi multe, citești, dar despre tine ce știi? Cum sunt gândurile tale cu tine? Cum e să îndrepți privirea în zare? La ce nădăjduiești? Ce nimicuri zac în tine?

Eu sunt eu și doar atât. Ce știu, știu doar eu pentru mine și știu despre mine că eu contez și nimic din ce știi tu nu mă poate transfera în alt Univers, tot aici sunt și voi rămâne. Poți tu să aduci Evul Mediu înapoi și să-l reînvii pe Ghilgameș sau pe Throrfinn, exploratorul islandez. În zadar, căci eu, așa cum sunt acum, așa și rămân pentru că știu și voi ști despre vorbele goale care ne umple mintea și timpul.

Rămân în cunoașterea mea continuă. De fapt, în fiecare zi observ că nu stii despre mine cât ai crede că tu știi. Privește spre tine și doar spre tine preț de o veșnicie și jumătate, iar când te saturi să te privești, gonește înapoi de unde ai plecat, pentru ca să fii capabil să poți privi și către mine. Abia atunci viața te pregătește să afli cine ești tu și cine sunt eu.

Lasă cunoașterea mea și răsucește-ți gândirea precum o spirală către cunoașterea ta interioară.

Cine sunt? Sunt eu și atât. Tu ești ce ești sau ce nu ești. Tu ești ce ai ales să fii, fără să știi cine ești și fără să te cunoști. Cine sunt eu, cine ești tu? Cine sunt eu? Cine ești tu, suflet pierdut și aburit de vorbe goale, inutile și fără sens? De ce ai irosit timp pe nimicuri când știai că o foaie albă de hârtie și un creion te aștepta de atâta vreme să te ia la întrebări?

Unde ai fost? De ce ai rătăcit pe cărările altora? De ce ai șovăit și ai bâjbâit fără voia ta în alt întuneric, și nu în al tău?

Cine sunt eu ca om? Și cine ești tu, conștiință întunecată?

Să fii tu, conștiința mea, adesea întunecată? Să fi luat calea către un alt tărâm al devenirii asemenea unei familii de lebede albe ce se plimbă în voie pe un lac, iar eu? Să fi devenit asemenea unei sălcii de pe marginea aceluiași lac cu vântul care, din când în când, îi îndoaie fără milă ramurile ce-i atârnă deasupra apei?

Rămâi doar în locul acela unde viața te învață să devii, căci orice ce e dat să devii, va fi dat să devii.