Un poet, doi poeți: Lucian Blaga

E o scriere despre loc şi locuire, real şi realizare, timp şi eternitate. Toate aceleaşi. Identitate distinctă. Paradiziacă – sens ontologic, deloc hermeneutic, ori religios. Un loc, un Adam, un timp în acel loc, o izgonire din el (din timp şi din loc), o moarte şi o operă de artă. Toate aceleaşi, desigur. Cartea I a Genezei.

H. Marcuse în Vers la libération vorbeşte despre „justiţia poetică” şi admite necesităţii estetice latura care permite acesteia să preschimbe durerea şi plăcerea din realitate cu semnificantele lor estetice; în acest mod, însăşi natura umană suportă o nouă semnificaţie, aproape browniană, oricum mereu îndoită, pe care o regăsim în universul estetic. Mereu alta, mereu alt-undeva, în-doită, heracliteană. Sfera valorilor estetice nu o constituie nicidecum realul; ele „nu au putere, pentru că nu „merg” în real (Hartmann).

Există în poezia lui Lucian Blaga (în majoritatea poeziilor lui) întotdeauna doi Blaga; unul didactic, cuantificabil în şabloane estetice, „de şcoală”, altul ontologic, aproape dogmatic, apoftegmatic, greu măsurabil, indescifrabil, hermetic. Să luăm poezia Heraclit lângă lac. Lăsăm pe primul Blaga pe seama literaţilor – să-l descompună-n metafore şi alte estetisme anoste. Ne vom ocupa de cel care-şi lasă semnătura pe operă şi pleacă apoi, bătătorind elementele şi încleştând amintirile în veşnice monade. Lângă ape verzi s-adună cărările, e un loc undeva în lume, poate în Dunăvăţ, în Abu Simbel, în El Calafate sau în Chukotka de unde drumurile nu mai pot continua. Oriunde şi nicăieri. La capăt şi la început. Aici sau non-aici sunt linişti… grele şi părăsite de om. Ce ochi percepe aceasta? Ce minte-nţelege? Lăsaţi-mă fără „mă”, „lăsaţi”, doar „lăsaţi” voi oamenilor şi non-oamenilor. Iar tu, câine? Taci.

Taci, câne care-ncerci vântul cu nările, taci.

Ce mai rămâne? Restul şi-o rămăşiţă a ceva. Rest a non-ceva. Rest a nimic. Rest a tot. Desfiinţare. Des-fiinţare. Ohoo! Amintirile au cenuşa lor; ce este cenuşa unei amintiri? Amintirea însăşi este o cenuşă.

Nu alunga amintirile ce vin/ plângând să-şi îngroape feţele-n cenuşa lor.

Ce este cenuşa unei cenuși? Des-fiinţare. Fiinţă absolută. Ce lipsă de conţinut propoziţional şi ce lipsă de sens! Ce non-sens sufocant, delirant până la trezvie. Ce lipsă de spaţiu şi timp! Atemporalitatea este un non-sens absolut. Bineînteles că timpul este etern. ὁ ἥλιος … καθάπερ ὁ Ἡράκλειτός φησι, νέος ἐφ’ ἡμέρῃ ἐστίν.¹ Heraclit s-a născut bătrân, după cum tot Heraclit a murit în clipa în care ovulul a fost divizat.

Un tânăr tată, Adam, e-a ta cenușă./ Bătrânul ram va fi din nou mlădiță./ Privighetoarea-i tril, precum Pindar (Borges, Cenuşa ta-i Adam).

Borges a scris Heraclit după ce a citit Heraclit lângă lac a lui Blaga. Nu este niciun dubiu. Borges şi Blaga în Buenos Aires, pe o bancă, lângă Rio Darsena.

Acum în mine ești. Ești numai soarta/ Și lucrurile ce le stinge moartea (Borges, Buenos Aires).

Borges: Prin Efes merge-agale Heraclit/ Spre înserat. Îl lasă înserarea,/ Iar el se lasă-n voia înserării,/ La mal tăcut de apă curgătoare. Cum poate curgerea unei ape să determine curgerea timpului in aeterno? Fericiţi cei care au umblat pe marginea râurilor în josul lor şi în susul lor, înapoia şi înaintea lor, dedesuptul lor şi deasupra lor.

Blaga: … în cercuri mă desfac

Borges: Ce urzeală e această/ a lui va fi, și a lui este și a lui a fost?/ Ce râu e acesta/ prin care curge Gangele?/ Ce râu e acesta, al cărui izvor e de neconceput?/ Ce râu e acesta,/ care târăște mitologii și spade?

Blaga: O, cum a răguşit de bătrâneţe glasul izvorului!

Bineînţeles că timpul este etern. There is no doubt but that for us time is at first identical with the continuity of our inner life. What is this continuity? That of a flow or passage, but a self-sufficient flow or passage, the flow not implying a thing that flow, and the passing not presupposing states through which we pass; the thing and the state are only artificially taken snapshots of the transition; and this transition, all that is naturally experienced, is duration itself (Bergson, Duration and simultaneity).

Vreme, când vrei să iei drumul cel mai scurt,/ pe unde apuci?

Dar Moartea? Des-fiinţarea? De la Hegel încoace a vorbi despre fiinţă e ca şi cum ai vrea să te îngropi pe Salar de Uyuni. Mormântul ţi se poate oricând proiecta în cer, iar cerul poate să zacă în mormânt, cu tine. Eşti în-mormântat, în afara mormântului, înmormântezi, plângi, pui flori, călătotreşti inter-stelar. Toate în aceeaşi secvenţă de timp. Omul-fantă vine din afara/ din afara luminii/ si chiar/ din afara lui însuşi. (N. Stănescu, Elegia întâi)

Integralitate. Orice interpretare a morţii este pierdere de vreme. Literal şi literar. Faptul că încă nu suntem morţi nu înseamnă că suntem mai puţin compleţi fără moarte. Aici este eroarea lui Heidegger; „încă-nu”-ul care aparţine Dasein-ului nu este acum doar provizoriu şi ocazional, inaccesibil experienţei noastre sau a oricui altcuiva: el nu „este” încă defel real, spune Heidegger. Ba este şi încă este etern: moartea este acum, după cum va fi şi mâine şi a fost şi ieri. „Unitatea lumii – scrie Hartmann – nu este sfâşiată prin dualitatea felurilor de a fiinţa al realului şi al idealului: două moduri de a fi ale existentului nu înseamnă două lumi independente”. Indiferent ce presupune acest ideal.

Problema noastră nu priveşte sesizarea „încă-nu”-ului, ci fiinţa – respectiv ne-fiinţa – posibilă a poetului, care se pune pe sine ca semn pe marginea râului, piatră, rocă, iarbă, orice. Dasein-ul heideggerian trebuie să devină, adică să fie, ceea ce el nu este încă. Poetul este deja un poet şi alt poet. Aşadar, pentru a putea să determinăm, prin comparaţie, fiinţa (de ordinul Dasein-ului) a lui încă-nu, trebuie să luăm în consideraţie fiinţarea căreia, prin felul ei de a fi, îi apartine devenirea. Aceasta este regula. Noi devenim în şi din moarte.

Murim din şi în viaţă. Nu se pune problema unui ocazional, căci vorbirea (ontologică) se face etern. Nici măcar εν ἁρχῂ ἧν ὁ λόγος!

Vreme, când vrei să iei drumul cel mai scurt,/

pe unde apuci?

(Eseu apărut în lucrarea „Imersiuni în opera lui Lucian Blaga”, Editura Universitară București, 2023, coordonatori: Florin Lobonț, Valeriu Sofronie, Marian Vasile)