O mare de istorii de trădări

„Colonia (aproape ca un blues)” – 23

Am intrat în cortul cel mare şi pe dată murmurul s-a stins şi toată lumea se holba la noi. Dar tăcerea s-a risipit într-o clipă, au început care de care să-l întrebe pe tata de ce m-a adus, vocile se încălecau, n-aşteptau răspuns, întrebări puse de mântuială, treceau de îndată la alta, şi în scurt timp m-au lăsat baltă, înainte ca tata să răspundă, nu mai eram interesant, luau totul ca pe un fapt împlinit. Sau se gândiseră că prezenţa mea avea o raţiune sau măcar n-aveau a se teme că o să bat toba cu ce fac sau ce spun ei acolo.

Când tata s-a aşezat şi mi-a făcut loc lângă el, am observat că pe jos fusese împrăştiat rumeguş fin, paşii scârţâiau, dar zgomotele se estompau într-un fel, ca pe perne. Cei mai mulţi şedeau desculţi, beau cafea la ibric sau vin roşu şi gros. În cort erau trei butoaie mărişoare într-o margine, cu bere, vin şi cidru, mai ales pentru femeile mai delicate, dar nu-şi lua niciunul vreodată mai mult de două pahare. Un pahar cu cidru a ajuns şi în mâna mea.

Focul care pâlpâia în mijloc într-un fel de tipsie cât roata carului, era singura lumină şi juca ameţitor pe chipurile tuturor. Era mult mai plăcut decât felinarele ca nişte minifaruri. Iar în apropierea tipsiei, o măsuţă cu câteva pipe şi pungi cu tutun parfumat, dar n-am văzut pe nimeni să se-ndemne să ia. Nu fuma nimeni, doar rotofeiul chel îşi ţinea pipa ca un semn de întrebare între dinţi, rotindu-şi privirile în jur, am înţeles că e aprinsă numai când, după multă vreme, a aruncat spre tavan câteva meduze de fum parfumat.

Un bărbat cu nas de boxer, pe care nu-l mai văzusem, şedea lângă bătrânul matusalemic cu părul alb albăstrui şi brăţări sunătoare şi părea că are ceva de spus. De jur împrejur, pe scaunele nu mai înalte de câteva palme, vreo duzină de bărbaţi cu bărbile crescute de câteva zile care-l îmboldeau să încheie mai repede şi câteva femei care nu voiau să-l asculte.

O tânără cu părul cânepiu, urâtă foc, a ridicat ochii dintr-un sul pe care îl ţinea cu o mână întins pe rumeguş în faţa ei, în timp ce îndesa cu cealaltă mână bucăţi de piersică în gură, a aşteptat să se liniştească murmurul şi-a continuat să vorbească despre un drum care urma să se facă ori fusese croit greşit, n-am înţeles. Bătea cu arătătorul în planşa de hârtie, foarte agitată. Dar nimeni nu părea să fie interesat de ce spune. S-a oprit şi m-a privit lung, cu ochi apoşi, ca şi cum ar fi vrut să-mi transmită că din cauza venirii mele n-o mai asculta nimeni. Dacă asta credea, era dusă cu pluta.

Unul cu început de burtă şi umerii aduşi i-a luat sulul, l-a înfăşurat, l-a legat la mijloc cu un şnur roşu foarte lung şi l-a împins lângă pipele nefolosite de pe măsuţă. Tânăra cu păr cânepiu n-a mai scos o vorbă, s-a retras într-o margine, parcă vrând să arate că misiunea ei se încheiase.

Am fost convins că aici venea tata serile. Dar nu înţelegeam şi ce făceau în fiecare seară.

Bătrânul matusalemic i-a făcut un semn tatei.

• Ai găsit ceva? a întrebat cu o voce obosită.

Se lăsase linişte din nou.

L-am privit lung, arăta mult mai vioi decât în zilele în care îl văzusem drăcuindu-i pe vlăjganii care băteau mingea în faţa cortului. Foarte aproape de el şedea direct pe rumeguş huiduma care îi lua de ceafă pe vlăjganii ce se obrăzniceau şi-i arunca în mijlocul drumului. Era atât de înalt că trecea cu un cap peste ceilalţi chiar şi stând direct pe jos. Nu s-a mişcat şi n-a scos o vorbă toată seara.

• N-am veşti bune nici azi, i-a răspuns tata.

A simţit toate privirile aţintite asupra lui, era prea puţin ce auziseră, sau devenise un ritual în care el să le dea amănunte şi a reînceput să vorbească.

– Poate ar fi bine să ştiu ce caut – o misiune uitată, o ameninţare, o femeie, o întâmplare de care nimeni n-a vrut să ştie. V-am mai spus asta.

– Dacă ştiam, rezolvam şi noi demult. Dar e bine că te-ai străduit, a şoptit bătrânul, brusc obosit.

– Printre toate documentele alea e şi-un fir, o să-l vedeţi când o să le citiţi aşa cum le-am aranjat şi comentat eu, a continuat tata. O mare de istorii de trădări, gelozii şi laşităţi. Acolo ar putea fi cauza. Prea puţine poveşti de iubire. Dar nu ce căutaţi voi. Poate v-a lipsit iubirea.

• Crezi că ştii ce căutăm?

– Îmi închipui. Până la urmă e povestea tuturor. Întotdeauna câştigă acela care nu încetează să se lupte după o victorie.

M-am uitat la tata cu surprindere. Nici măcar în cărţile în care mă făcuse erou nu strecurase asemenea înţelepciune.

– Continuă să cauţi, a spus rotofeiul cu pipă. Nu mai avem mult de stat.

Tata a înclinat din cap.

– Am pierdut o avere încercând să aflu, a mai spus rotofeiul, dar nu-mi pare rău. Nu mă opresc.

– Depinde dacă chiar vreţi să schimbaţi lucrurile, a mai spus tata. Dacă vreţi asta.

Şi atunci bărbatul cu nas de boxer a izbucnit, obligându-i pe toţi să-l asculte. Era nervos, vorbea repede, cuvintele i se încălecau stâlcindu-se, devenind de neînţeles, îi apăruse un fir de salivă în colţul gurii, aproape împroşca.

Se săturase, spunea.

Se simţea ca un cobai.

Se simţea ridicol.

• Toţi suntem ridicoli! a strigat.

Cei mai mulţi au mârâit, gata să-l pună la punct, dar bătrânul matusalemic, înviorat pe neaşteptate, a sunat din clopoţeii de alpaca ridicând o mână şi cerând să-l lase pe om să vorbească.

Însă omul îşi vărsase năduful şi nu mai avea vorbe. Arunca priviri năuce în jur.

• Nu ţi-a cerut nimeni să vii, i-a spus bătrânul într-un târziu.

• Nu mi-a cerut.

– Nu te-a obligat nimeni. Nici măcar nu te-a invitat careva. Vine cine doreşte, cine ţine cont de noi. Pe urmă sunt regulile.

• Nu puteam să nu vin.

• Ba puteai.

– Nu puteam, în pana mea! Maică-mea a fost sigură c-o să se afle ceva, i-aţi luat minţile cu povestea asta, s-a târât după voi zece ani şi când a mierlit-o, mi-a zis să vin eu.

• Nu e treaba noastră.

• Mi-a zis asta cu limbă de moarte!

• Îţi repet, nu e treaba noastră ce ţi-a zis.

– Nu puteam să nu vin. Şi văd aiureli peste aiureli şi cum frecaţi menta de parcă aţi fi în vacanţă şi nu ştiu ce căutaţi după nişte reguli de căcat pe care nu le mai înţeleg, dacă le-am înţeles vreodată, şi n-am de gând să le mai urmez. O să mă car.

• Nu poţi.

• Nu pot în pana mea! O să pot!

– Nu poţi. Pleci odată cu toată lumea. Şi dacă pleci mai înainte, pleci de tot, te ştergem din catastife.

• N-aveţi niciun drept!

– Avem toate drepturile. Astea-s regulile. Eşti al nostru şi faci ce facem toţi. Sau pleci şi eşti uitat. Nimeni n-o să mai ştie că ai existat!

Nu ştiu dacă astea au fost cuvintele pe care le-a folosit, sigur n-au fost identice, poate doar asemănătoare. Dar bărbatul cu nas de boxer a încetat brusc să mai replice, îşi strângea cu braţele genunchii aduşi la piept şi lipiţi, peste genunchi îşi coborâse fruntea, copleşit dintr-odată, nu i se mai vedea faţa, mă gândeam că-şi închipuie la ce povară înspăimântătoare se înhamă dacă merge pe urmele tuturor, sau la ce povară dacă e singur, cum avusese orgoliul să spună.

M-am speriat.

L-am tras de mână pe tata să plecăm.

Nu voiam să fac parte din lumea aceea, orice ar mai fi descoperit el în maldărele de hârţoage vechi.

(Va urma)

(Fragment din „Colonia (aproape ca un blues)” de Stelian Ţurlea. Editura Vremea, 2015)

Foto autor: Cristina Ţurlea