Stelian Țurlea „Colonia (aproape ca un blues)” – 22
Nu ştiu unde dispăruse, parcă intrase în pământ. Sigur nu plecase din vatră. L-am căutat toată ziua degeaba. Noaptea, mă gândeam că plecase. Fugise.
Când l-am întâlnit a doua zi pe Pavel, eram încă atât de speriat că n-o să dau de el, că-mi pierise glasul. M-a privit lung şi a început să râdă. Avea un râs molipsitor, dar nu-mi ardea să-l imit. S-a apropiat şi m-a bătut pe spate de câteva ori, prieteneşte, dar tot nu-nţelegeam.
-
Eşti un adevărat prieten, a spus.
Nu l-am întrebat nimic, poate aveam să pricep mai încolo. A pornit printre corturi cu mersul lui legănat şi m-am luat după el. Înţelesesem că e bine s-o fac. Vorbea întruna, cum îi era obiceiul, dar n-am reţinut o iotă din tot ce-a spus.
Câţiva săteni ne-au ieşit în cale, se salutau, nu ne-ntreba nimeni nimic.
Pe urmă a început să urce o costişă şi spre stupoarea mea nu-l împiedica nimic să înainteze, cum ni se întâmplase mie şi lui tata. Nici măcar nu păşeam exact în spatele lui, ca să zic că-mi deschide el drumul, ci cumva mai într-o parte. Nu ne-a luat mult să trecem de ultimul cort.
-
Aici dorm eu, a spus, arătându-mi-l.
N-ajunsesem vreodată acolo în hălăduielile mele. Dar n-am intrat. Aş fi vrut să văd tot ce pictase, probabil o să-mi arate altădată, promisese.
Am continuat să urcăm costişa spre liziera de copaci falnici. S-a întors să privească vatra satului.
-
Nu e minunat? a spus.
Până şi mie, care mă dau grozav, mi se tăia respiraţia privind.
– E bine să nu uiţi clipa asta, a spus. Dar n-am venit pentru privelişte până aici.
Am mai făcut câteva zeci de paşi şi ne-am oprit lângă un arin mai bătrân decât noi doi la un loc. A scos un briceag.
– Fac o porcărie, a spus, să nu te iei după mine vreodată. Dar n-am cum să consemnez altminteri minunea întâmplată ieri.
M-am cam încălzit, gândindu-mă la ce vrea să spună.
A scrijelit iniţialele numelor noastre, D şi P, într-un cerc săpat şi el pe trunchiul copacului.
– O să vedem literele astea şi la anul şi poate mulţi ani. Dac-o să mai venim. N-o să uit.
Dacă n-ar fi fost atât de înalt pe lângă mine, i-aş fi cărat câţiva pumni în spate. Simţeam că mă strânge ceva de gât şi nu pot scoate o vorbă.
N-am reuşit s-o fac nici mai târziu, pentru că în clipa următoare a zis să ne-ntoarcem şi n-am apucat să mai deschid gura. N-a tăcut o clipă, nu pricepeam de unde ştie atâtea vorbe şi să-i vină toate exact atunci când avea nevoie.
(Va urma)
(Fragment din „Colonia (aproape ca un blues)” de Stelian Ţurlea. Editura Vremea, 2015)
