Cât pe ce să se-ntâmple ca pe vremuri

„Colonia (aproape ca un blues)” – 21

A doua zi a început tămbălăul.

Vichi n-a apărut la şcoală şi Ania/Tania sau Silvia/Sidonia sau cine-o fi fost păreau să nu fie în apele lor. Lecţia de joacă s-a încheiat mai repede şi fiecare s-a dus în drumul lui, să bată mingea sau să stea pe capul părinţilor.

– Hei, puştiu’, m-a strigat unul, nu trebuia să fii la şcoală la ora asta?

– S-a terminat mai repede, m-am grăbit să răspund, de parcă aş fi avut vreo vină şi trebuia să dau socoteală şi am întors capul să-i arăt pe ceilalţi risipiţi pe uliţe, dar nu ştiu cum se face că în clipa aceea parcă intraseră în pământ.

• Ca ce chestie?!

Nu ştiam dacă întrebarea era doar uimire sau mi se adresa şi trebuia să răspund sau pur şi simplu era o nemulţumire care începea să plutească şi asupra mea.

– Să nu faci şi tu vreo prostie, a mai zis omul dispărând într-un cort.

Nu l-am întrebat cine mai făcuse.

Am aflat repede. O parte dintre oameni se strânseseră în faţa cortului mare în care se adunau serile la taifas. Unii vociferau şi le simţeai furia de departe. Nu-i mai văzusem strânşi atât de mulţi laolaltă, nici atât de furioşi. În mijlocul lor, mama lui Vichi, subţire ca un ţâr, într-o rochie ce cădea pe ea ca un sac prea folosit, despletită şi dând din mâini, cu obrajii atârnându-i de machiajul gros ca foaia de clătită, dar frumoasă ca o zână pe lângă fiică-sa. Se văita spunând vorbe fără şir, le tot repeta agăţându-se de pieptul unuia sau altuia, bărbaţii dădeau din cap, o aprobau cu câteva vorbe, doar femeile strigau că trebuie să se facă dreptate, că nu se mai auzise aşa ceva de ani mulţi, că nicio ruşine nu-i mai mare decât să spurci o copilă. În spatele lor, nemişcat, un bărbat mai înalt decât toţi ceilalţi, lat în spate, solid, cu părul lins dat pe spate şi ochelari cu rame mici şi rotunde, ca ai lui Vichi, părea căzut din cer. Oricum nu la locul lui. Am ştiut pe loc că e tatăl lui Vichi şi am căutat-o cu privirea. Am zărit-o pitulându-se după el, în aceeaşi rochie roşie pe care n-o schimbase de când sosise în vatră. Uscată ca maică-sa, boccie, nasul ascuţit i se înroşise de plâns, prin lentilele rotunde şi groase ale ochelarilor, acum aburite, nu i se mai vedeau ochii bulbucaţi. Genul de fată care vrea să fie victimă sigură şi e lacomă să povestească după aceea.

Ce povestise îi îngrozise pe toţi. Pictorul meu o înghesuise într-un zid şi o pipăise necuviincios. Adică o pipăise prin locurile acelea. Cine ştie ce încercase să mai facă, mârâiau unii, să-i smulgă chiloţii, s-o pună la pământ. Le fierbeau închipurile.

• Să vă spună! Să vă spună! striga mama.

Pe loc Vichi se puse pe răcnit. Nu era în stare să mai povestească o dată, se cutremura doar amintindu-şi, lacrimi i se prelingeau pe faţa uscată, dar făcuse un pas în faţă, nu se mai ascundea după trupul masiv al tatălui, se bucura s-o vadă lumea, era momentul ei de glorie. Nu dormise toată noaptea, după ce le istorisise, cu temeri şi poticneli, părinţilor, care abia aşteptau să se lumineze de ziuă şi să cheme satul. Maică-sa a luat-o de după umeri, consolând-o,

linişteşte-te, fata mea, o să se facă dreptate, spunea,

iar Vichi izbucnea şi mai tare în văicăreli.

Nu prea înţelegeam de ce. Doar de ruşine?

– Cât de greu creşti un copil, striga mama. Nu te gândeşti că-ţi laşi fata singură… şi vine animalul ăla. Îl laşi pe animalul ăla să atace fetiţe. Cine ştie pe cine a mai atacat. Cine ştie de câte ori o mai fi făcut-o! Şi noi îl lăsăm!

– Nu-l lăsăm! striga o altă femeie, la fel de scândură, de parcă i-ar fi fost soră.

• Alungaţi-l!

• Scoateţi-i ochii!

• Jugăniţi-l!

• S-ajungă-n iad!

• Eşti sigură c-a făcut-o?

• Cum să nu fiu!

Femeile răcneau privindu-şi bărbaţii şi îndemnându-i să acţioneze cumva, dar nu ştia nimeni ce să facă, mulţi abia înţelegeau ce se întâmplase.

• Nu-l caută nimeni, să vină să dea socoteală? întrebă cineva.

Vichi a răcnit din nou, de parcă ar fi văzut un balaur.

Mama lui Vichi continua să-şi strângă fata pe după umeri, liniştind-o:

• Eşti în siguranţă cu noi, n-o să apară şi aici.

I-au căzut ochii pe mine şi au apucat din nou furiile.

• Cu băiatul ăsta venetic umblă! Cine ştie ce-o mai fi făcut şi ăsta!

• Hai, că-i prea de tot!

– N-ai copii, d-asta vorbeşti aşa. N-ai fată, să-ţi tremure inima c-o ruşinează un animal!

• Ia spune, măi, băiete, ce-aţi făcut aseară?

Începusem să-nţeleg. Vichi susţinea că pictorul meu o agresase la biserică, în seara dinainte. Lumea ştia că mă ţin de Pavel şi-o întreba cum de nu fusesem de faţă. Era prin preajmă, spusese ea, fără chef, printre sughiţuri. Nu mi-a aruncat măcar o privire când aruncase vorba asta. Au sărit la gâtul meu.

Era mai rău dacă nu le ziceam ce văzusem, mama lui Vichi era atât de pornită că, înainte să cheme poliţia, i-ar fi scos ochii cu mâna ei sau i-ar fi tăiat cu bucurie mâinile care pipăiseră cine ştie ce. Dar nici nu-mi trecea prin cap vreo minciună.

• N-a fost cum spune, m-am trezit şoptind.

• Zi mai tare, băiete, s-auzim cu toţii.

• N-a fost cum spune Vichi.

• Da’ cum a fost?

Erau nedumeriţi, schimbau priviri neîncrezătoare, se uitau la mine ca la un gândac mincinos. Nu mă ştiau. Nu eram de-al lor. Veneam din altă lume să le tulbur obiceiurile şi să-i mint.

Aşteptau şi fierbeau.

Erau pregătiţi să facă faţă oricâtor minciuni.

Erau pregătiţi să mă prindă că-mi bat joc de ei, ca apoi să mă scarpine bine. M-ar fi linşat. Mă întrebam pe unde umblă tata, să mă apere şi pe mine cineva.

Le-am spus ce văzusem, fără amănunte, nici nu ştiam multe amănunte, mi-au cerut să mai zic o dată. Tremuram. Mi-era teamă că n-or să mă creadă. Mi-era teamă că o să pierd prietenia lui Pavel. Mă gândeam să nu-i fac un rău, dar nu putea fi un rău mai mare decât ce spunea lungana aia nesuferită.

• Minte! striga Vichi întruna. E prietenul lui şi-l apără!

Era roşie la faţă ca rochia.

Dar Horea, tatăl Lorenei, îşi făcu loc cu coatele printre oameni, ieşi în faţă şi întrebă, mai înainte să mai spună Vichi ceva:

• Ce zici măi, băiete, că a fost fiică-mea acolo? Eşti sigur?

Am dat din cap.

• Ai văzut cu ochii tăi?

Am dat din nou din cap.

Bărbatul era alb la faţă, abia mai respira, sigur îi dădusem o lovitură, dar mi se părea că e mai important adevărul. O încasase, dar se ţinea pe picioare. Şi-a rotit privirea peste tot grupul.

– Nu voiam să afle tot satul, a şoptit, dar destul de tare să fie auzit de fiecare. Da’ acuma dacă se ştie, să se ştie. Fiică-mea a fost.

• Ce spui? au sărit întrebări din toate părţile.

Se produsese un vacarm încă şi mai mare decât înainte, fel şi fel de voci se încălecau, mai toţi voiau să spună câte ceva, nu se mai înţelegea nimic.

– Umblă cu Pavel, a spus bărbatul când s-a mai liniştit rumoarea. De ceva timp.

• Şi tu ştii?

• Ştiu.

• Şi eşti de acord?

• N-am ce face. Sunt.

Eram uluit. Auzisem altceva cu o seară înainte. Sau ce auzisem era doar o poveste pentru alte urechi. Mă uitam fix la chipul omului. Habar n-am de ce am fost convins că spusese totul numai să nu-şi facă fata de râs.

• Vrei să anunţi c-o să fie şi-o nuntă? l-a împuns unul.

Au izbucnit hohote. Dar Horea nu s-a clintit.

• Poate-o să fie. E prea devreme să spun acuma.

Eram atât de uimit că nici n-am văzut-o pe Lorena cum se strecoară şi se agaţă de gâtul tatălui. Bărbatul se emoţionase şi nu mai era în stare să scoată o vorbă.

• O, tată, o, tată, repeta ea fără şir.

Dar n-am apucat să-i văd decât cu coada ochiului, în faţa mea se proţăpise mama lui Vichi şi mă împungea în piept cu degetele ca nişte găteje.

– Adică vrei să spui că flăcăul acela era cu alta şi copiliţa mea doar se uita? a întrebat ea.

Am dat din cap.

• Minte! striga fără încetare Vichi. Minte!

Dar maică-sa s-a întors spre ea şi i-a ars o palmă peste obraji. S-a auzit ca un plescăit, dar atât de tare că s-a lăsat pe loc linişte, n-a mai scos nimeni o vorbă, aşteptând să vadă ce se întâmplă.

– L-ai văzut cu alta şi te-au apucat dracii!? a spus mama printre dinţi. Şi ne îmbrobodeşti acuma ca pe proşti!? De când îţi curg balele după el? Nu te uiţi la tine că nici nu ţi-au crescut ţâţele?

Dar era atât de evident că n-aştepta răspuns, că nimeni n-a zis nimic. S-a întors spre ceilalţi, cu un alt glas:

– Iertare, oameni buni! Îmi pare rău, îmi pare rău. E o greşeală.

O apucase pe Vichi de-o mână şi-o smucea după ea printre oamenii care făceau cărare lăsându-le să treacă spre cortul lor. Doar bărbatul cât muntele nu s-a clintit, îşi tot sălta ochelarii minusculi pe şaua nasului, nu scosese o vorbă şi părea că n-are de gând să vorbească nici acum. A rămas o vreme privind lumea prin lentilele lui rotunde, după care s-a întors greoi şi a păşit hotărât pe urmele nevestii.

Înainte ca lumea să se risipească, l-am auzit pe unul spunând:

• Cât pe ce să se-ntâmple ca pe vremuri.

Sigur toţi înţelegeau ce vrea să spună.

(Va urma)

(Fragment din „Colonia (aproape ca un blues)” de Stelian Ţurlea. Editura Vremea, 2015)

Foto: Cristina Ţurlea