Stelian Țurlea „Colonia (aproape ca un blues)” – 19
I-am oferit în altă zi un pumn de bomboane pe care le îndesasem în buzunar de gura Danei Elena-fiica-lui-Liviu şi s-a uitat la mine cu milă. Adică făcusem o prostie, nu de bomboane avea ea nevoie. M-am trezit spunând, ca o scuză:
– Ştiu că le plac fetelor.
– Nu şi mie, a spus, învăluită în mister.
Era îmbrăcată într-o rochie roşie cu picăţele, cu nasturi în faţă de sus până jos şi două buzunare enorme de fiecare parte. A scotocit într-unul dintre buzunare şi a scos o ţigară care începuse să se scuture. Şi-a aprins-o şi a tras fumul cu nesaţ. Şedea ghemuită, cu genunchii arămii aduşi spre piept, rochia scurtă îi dezvelea pulpele până aproape de coapse, dar părea să se simtă foarte bine aşa.
– Sper că nu mă dai de gol, a mai zis.
Mă uitam la ea cum aruncă fumul pe nas şi i-am spus că nu. Adevărul era că nici n-aveam cui să-i spun, nu ştiam cine sunt părinţii ei, şedea într-un cort cu mai mulţi, sigur erau perechi de unchi şi mătuşi. Şi nici măcar nu era singura fată pe care o văzusem fumând. Doar că mi se părea aiurea să miroasă atâta în jurul ei.
– Vrei şi tu? a întrebat după câteva fumuri. Mai am una.
I-am răspuns că nu. M-a privit lung şi-a început să tragă de tivul rochiei, să-şi acopere pulpele, fără niciun rezultat. Observase cum mă uit la ele şi acum o făcea dinadins, să-mi atragă şi mai mult atenţia, dar imediat n-a mai băgat în seamă rochia şi s-a lăsat dezvelită chiar mai mult decât înainte. N-am făcut niciun gest dintre cele la care mă gândeam că se aşteaptă. Doar roşisem puţin.
– Ce vrei să te faci? m-am trezit întrebând-o.
S-a uitat lung la mine înainte să răspundă. A făcut o pauză, a vrut să zică ceva, s-a oprit şi părea că nu ştie dacă să-mi dezvăluie sau nu un secret.
– De ce vrei să ştii?
Am ridicat din umeri.
– Aşa. Pur şi simplu. Dacă nu vrei, nu trebuie să-mi spui.
– Ţi-a zis cineva ceva?
Am negat cât de ferm puteam.
– Vreau să fug în lume, a spus pe neaşteptate, după o vreme. Chiar dacă o să spui cuiva, tot o să fug.
– N-o să spun! am strigat foarte repede.
– Poate n-o să spui.
Îmi stătea pe limbă s-o întreb de ce vrea să fugă şi parc-a-nţeles.
– Există în lumea asta forţe care-ncearcă să te-ndoaie şi să te supună şi nu vreau. Viaţa e foarte dură pentru unii. Chiar oribilă. N-ai cum să fii fericită aşa. O să plec. O să mă întrebi ce-o să fac. Habar n-am. Poate-o să dansez la bară.
– La bară? nu m-am putut abţine să-ntreb.
Mă pocnise în cap şi când sunt pocnit în cap nu prea ştiu să reacţionez.
– Nu toate fetele care dansează la bară sunt şi curve, a zis.
Nu i-am răspuns. Habar n-aveam. Nu la asta mă gândisem. Nu întâlnisem nicio dansatoare la bară.
– Crezi c-o să ajung o curvă?
– Sigur nu! Ce întrebare e asta?
– Am avut un prieten care era sigur că asta-o să ajung când i-am spus că vreau să fug în lume. I-am dat papucii.
– N-o să-ţi spun asta, m-am grăbit să-i zic.
A râs.
– Atunci n-o să-ţi dau papucii.
Nu s-a lăsat, mai avea întrebări:
– Dar ce crezi c-o să fac în lume?
– Habar n-am. Ce vrei.
Se întorsese cu totul cu faţa spre mine, se apropiase atât de mult că aş fi putut s-o ating cu nasul.
– Crezi că ştiu ce vreau?
Acum nu i-am mai răspuns. A rămas o vreme în poziţia aceea, cercetându-mă, ca şi cum voia să pătrundă în mintea mea. Dar când mă gândesc mai bine, cred că doar aştepta. Şi cum n-a primit nimic din ce aştepta, pentru că habar n-aveam ce aşteaptă, a revenit în poziţia dinainte şi a mai tras adânc un fum.
Eram sigur că mă prăbuşisem în ochii ei, nu fumam, habar n-aveam să sărut, poate nici n-o mângâiam cum îşi închipuia. Şi mai şi tăceam ca prostul, în loc să umplu tot timpul cu vorbe. Mă gândeam că mă mai tolerează alături doar pentru că nu se cădea să plece fumând şi nici nu-i venea să stingă ţigara care ardea greu. Îmi storceam minţile s-o recâştig şi înainte să spun ceva m-a întrebat dacă nu vreau să ne strecurăm dincolo de baraj, poate găsim un ochi de apă în care să ne scăldăm.
– Păi, se poate? am zis ca prostul.
– De ce să nu se poată?
– Nu putem pleca de aici.
– Aurea! Nu trebuie să ştie nimeni. Sper că-ţi ţii gura.
M-am uitat la ea cât de indignat puteam, n-a insistat, a spus altceva.
– E cam lung drumul. Rezişti?
M-a bufnit râsul.
A aruncat capătul ţigării care se stinsese singură şi s-a ridicat. Ne-am prefăcut că umblăm încolo şi încoace, să nu dăm de bănuit, să nu se ia vreun puşti după noi, erau o mulţime care pierdeau vremea la marginea corturilor. Dar nimeni n-avea treabă cu noi.
Mergeam încet prin fosta albie a râului, numai pietre şi noroi uscat. Ne bătea soarele în cap. Începusem să cred şi eu că ar fi bună o baie. N-am ezitat o secundă. N-am întors o dată capul. Când am făcut-o, satul de corturi era atât de departe că părea o iluzie, iar siluetele mici tremurau în aerul fierbinte. Parcă am fi fost în deşert şi privirile ne jucau feste. Parcă eram doi supravieţuitori ai unui accident aviatic înaintând în deşert, cum văzusem de curând într-un film.
Ajunsesem aproape de zidul de beton, în mijlocul căruia se ridicau nişte porţi de oţel cât un bloc de înalte. Murdare, de un verde închis, acelaşi verde care păta ici şi colo peretele de beton întins pe vreo sută de metri, enorm, monstruos. Eram nişte furnici.
Laura fiica-nu-ştiu-cui privea nedumerită, căutând breşa.
– Mi s-a spus că pe undeva e o scară sau ceva de genul şi poţi trece dincolo, a zis.
– N-ai mai fost?
– Nu, doar mi s-a spus.
Dar nu vedeam nicio scară. Şi nici nu vedeam cum am escalada peretele înclinat şi sigur alunecos. Pe undeva trebuie să fi fost o breşă, nişte scări, nişte tuburi, ceva, dar nu vedeam şi era şi primul baraj în faţa căruia mă aflam. Venisem degeaba. N-am vrut să-i sporesc dezamăgirea şi n-am mai zis nimic.
– Crezi că e apă de partea cealaltă? m-a întrebat.
– Habar n-am. Ar trebui să fie.
– O să-ntreb pe unde putem trece şi mai venim o dată.
Am fost cu totul de acord.
Dar nu voia să se întoarcă înfrântă.
– Măcar să facem plajă, a zis.
Mi-a arătat o porţiune întinsă nisipoasă şi până să spun ceva s-a aşezat pe spate, şi-a descheiat toţi nasturii rochiei şi-a dat de-o parte şi de alta pânza cu picăţele. N-avea decât nişte chiloţei minusculi, cât un fir de aţă, tot roşii şi în rest era goală. M-am holbat la sânii ei ca nişte mere foarte mari, aurii şi mi s-a pus un nod în gât. Erau grozavi. Erau primii sânii pe care îi vedeam atât de aproape şi fără nimeni altcineva în jur.
– Ce te holbezi? Aşează-te şi tu. Îmi acoperi soarele.
Am ascultat-o şi m-am aşezat alături. Mi-a zis să vin mai aproape. Simţeam că tremur. M-am aşezat şi eu la fel ca ea, pe spate, cu faţa în soare.
Am stat multă vreme nemişcaţi. Nodul nu mi se mai ducea din gât. Ardeam de dorinţă să-ntorc privirea spre sânii ei, dar n-aveam curaj. Îmi fierbea mintea. Dacă s-ar fi auzit, ar fi sunat precum clinchetul la jocurile de noroc, când câştigă unul şi le zornăie milioane de monede în cuvă. Apoi am auzit-o spunând:
– Deci.
Ce să-i spun?
– Să ştii că nu muşc. Poţi să m-atingi.
M-am încordat şi mai tare.
– Uşa e deschisă, a zis.
– Ce uşă?
– Nu fii prost! Nu e nevoie să faci asta, dacă nu vrei.
Îşi întorsese capul spre mine.
– Sau dacă nu-ţi place, a mai spus.
Simţeam că se enervează.
Eram disperat.
Am întins o mână şi i-am cuprins un sân fierbinte. M-a lăsat să-l mângâi, moale, ca un puf cald. De fapt habar n-aveam cu ce să-l compar. Era o senzaţie încredibilă, mult mai plăcută decât în visul în care mângâiam doar aerul.
Dar brusc s-a ridicat în fund, a început să-şi încheie nasturii, a sărit în picioare şi mi-a cerut să ne întoarcem.
Pe drum n-a scos o vorbă.
– Ce s-a-ntâmplat? tot întrebam.
Nu mi-a răspuns. Nici măcar nu se mai uita la mine. Era furioasă rău!
N-a mai venit în niciuna din zilele în care n-aveam şcoală şi aşteptam în locul primei întâlniri.
(Va urma)
(Fragment din „Colonia (aproape ca un blues)” de Stelian Ţurlea. Editura Vremea, 2015)
