Partea neagră a Lunii

Sare de Himalaya (II)

„Cred că ar trebui să citim doar cărțile care ne rănesc sau ne înjunghie. Dacă cartea pe care o citim nu ne trezește cu o lovitură în cap, pentru ce citim? Ca să ne facă fericiți, așa cum scrieți? Doamne, am fi fericiți tocmai dacă nu am avea cărți, iar genul de cărți care ne fac fericiți sunt genul pe care le-am putea scrie noi înșine dacă ar trebui. Dar avem nevoie de cărți care ne afectează ca un dezastru, care ne întristează profund, ca moartea cuiva pe care l-am iubit mai mult decât pe noi înșine, ca și când am fi alungați în păduri departe de toată lumea, ca o sinucidere. O carte trebuie să fie toporul pentru marea înghețată din noi. Aceasta este credința mea.”

Franz Kafka

Azi, când cărțile sunt peste tot, aș spune că a citi e un reflex. M-am născut într-o casă unde deja exista un corp de mobilă căruia i se spunea bibliotecă, aranjată de tatăl meu pe genuri literare, autori sau colecții. Până azi păstrăm aceeași ordine dată de el, fiecare din familie știe exact unde este locul unei cărți. De multe ori când îmi amintesc de o carte parcă îmi amintesc de un mort drag căruia nu i-am mai vizitat mormântul demult, știu exact în ce raft este, ca și când aș avea în minte harta unui cimitir, pe alei, sectoare, numere. Simplul gest că răsfoiesc, zâmbesc sau poate devin tristă sau plec la rândul meu în alte amintiri e ca și cum i-aș aduce flori autorului. E un gest frumos să duci ofrande cuiva fără ca el să știe versus fără ca lumea din jur să asiste la cititul tău. Desigur sunt și mulți cărora li se umflă ego-ul, penele când spun câte tone de cărți au citit sau dau interviuri așezați, aproape ostentativ în spatele unor biblioteci, parcă ar arăta niște prăzi ucise în sălbăticia singurătății lor, ca și când ar spune indirect: priviți vitejia și trofeele mele, iar fildeșii de elefanți și cornurile de rinoceri, piese rare, să se numească, desigur, cărți. Orice podium este de gheață; dacă nu e întreținut se topește.

Îmi amintesc de bunica dinspre mama, spre bătrânețe, când nu mai era bună de treabă și nu se mai putea mișca așa bine, nora ei îi dădea pâine sau mai exact coji de pâine și un castronel cu apă să și le înmoaie și să mănânce. După ce a murit, parastasele ei erau pline numai de bunătăți, de la ciuperci cu maioneză, salată boeuf, prăjituri, plăcinte etc., mâncăruri care în mod firesc în lumea rurală nu se făceau, nora ei făcea toate astea pentru că vedea lumea. Și în acest fel era lăudată câtă grijă are de sufletul moartei și la rândul ei era adulată prin tot cartierul pentru ce suflet bun are. Mă gândesc că a citi în tihnă și fără să știe toată planeta e un gest de politețe nu față de cei din jur, care se vor simți subjugați, striviți chiar de maldărul de cărți care cade asupra lor și pe care, evident, că nu-l pot duce și nu pot ține pasul, ci față de mine însămi, ar fi o lipsă de respect față de mine, m-aș simți denigrată și pusă la zid chiar de partea aceea din mine care nu se dezminte cât de mică e și care nu se abține să nu iasă la suprafață, noroc că nu o am😊 Politețea este mai ales atunci când ai grijă de celălalt, indiferent cât de necitiți suntem, nimeni nu trebuie pus la zid arătându-i tona de cărți, împușcând mortal, cu bună știință, timpul lui liber pe care și l-a folosit în alt fel.

Citesc cu speranța să rectific sau să repar ceea ce e stricat în mine, să pun zaua care lipsește.

Bunăoară, între livada și biblioteca tatălui meu nu părea o mare diferență, când îmi era foame mă agățam de creanga cu fructul preferat și îmi luam singură, alteori mi se dădea și mi se explica cum explici unui copil de ce trebuie să mănânci un măr sau de ce trebuie să mănânci și coaja, și de ce în privința cărților prefața sau cuvântul dinainte sunt hrănitoare.

Sau poate că cititul e o formă de bulimie, o tulburare? Cititul compulsiv e nociv, cuvintele nu se digeră și nu generează nimic compensatoriu. Ar trebui? Poate că da, cititul ajută să mă cunosc, să ajung prin amintiri uitate, pe drumuri de munte sau cine știe ce tuneluri sau câmpuri deschise în bătaia întrebărilor la care ar trebui să răspund din inerție, poate că a citi este un examen pe care îmi place să-l dau zi de zi, poate să-l și trec, poate că aleg să citesc știind că la final, dacă am fost cuminte, mă aleg cu un cub de zahăr. Ce e zahărul, dacă nu tot o dependență?😊

E ca și cum ai mânca și nu doar că nu asimilezi niciun nutrient, dar rezultatele pot fi inverse. De pildă, știam că hipertensivii nu au voie să consume sare, dar paradoxal, sarea de Himalaya reduce tensiunea, asta pentru că nimic natural nu distruge, banala sare albă de masă se pare că este doar un înlocuitor artificial care dăunează grav sănătății. Nu voi diseca pe cei care scriu natural sau categoria cealaltă de ambițioși care vor să publice cu orice preț, ce rost are, cititorii observă singuri când gustă.

Câți dintre noi nu citim alandala? Editurile comercializează într-o demență sterilă, câte cărți se consumă fără a ne hrăni din vina speculanților, ajungi să crezi că așa se scrie, dar nu e deloc așa, îmbătatul cu apă rece se dovedește a fi și el dăunător, din simplul motiv că apa nu mai e apă, cum nici sarea nu mai e sare. S-a găsit, desigur, și pentru cei însetați de citit o formă facilă de-a dejuca hrana comestibilă. Când te duci la piață, e bine să guști din roșia pe care o cumperi, desigur, e bine să răsfoiești până cumperi. Probabil că vi s-a întâmplat să tăiați o roșie frumoasă, cu poftă, și în farfurie să curgă un lichid straniu, iar semințele să se împrăștie peste tot, pulpa să nu existe cu desăvârșire, doar o coajă groasă care ascunde un mare gol căruia i s-a făcut reclamă multă, cam așa și cu cărțile, din ele curge un lichid ciudat, de ceva consistent nu poate fi vorba. Dar, despre păcăleală altădată, înșelătoria e la orice nivel, chiar tu acum în clipa asta, ce constați? E vreo cacealma aici? Te simți tras pe sfoară? Sau ceva în tine a încolțit? Ei bine, da, dacă am reușit să pun o cât de mică sămânță acolo în acel loc gol, dar fertil, e semn că la primăvară vei avea ce mânca.

Când te hotărăști să citești, emigrezi, te expatriezi de corp ca de propria țară, nu știi niciodată ce vei găsi dincolo, trebuie doar să ai valiza goală în care să încapă ce vei aduna de pe drum. Procedez la fel când plec în concediu, nu plec cu valiza plină cu haine de acasă, vreau să-mi cumpăr ce este în țara respectivă și trebuie să am spațiu, poate lucrurile mele sunt vechi, îmbâcsite, bune de aruncat, poate vreau să iau suveniruri sau orice este străin să aduc acasă și acest lucru să devină familiar. Bunăoară, am cărți de acest fel pe care le car oriunde ca pe copiii mei, nu le mai las din mână, nu de frica hoților care mi-ar sparge casa în lipsa mea, nu, ci din pricină că nu pot sta fără ele. Sunt unele cărți care necesită o grijă specială, sunt cele care metamorfozează de fiecare dată altfel, deși am citit de câteva ori, descopăr alte înțelesuri.

Fără doar și poate cititul ar trebui să se comporte ca partea nevăzută a Lunii. Denumită în mai multe feluri, partea neagră, invizibilă sau partea ascunsă a Lunii, când citesc ar trebui să am conduită de asemenea manieră în care nimeni să nu mă știe. A citi este intim, cu cât expun cărțile pe care le citesc cu atât expun din mine și ceilalți la rândul lor mă citesc ca om. Nu că ar fi rău, doar ziceam 😊, cu ce mă aleg dacă mă prezint pe tavă!?

Orice e dezvăluit este consumat deja. Cum dezvălui cărțile pe care le citești, dezvălui și corpul, la fel de ușor. Citeam undeva că femeile din Mesopotamia când erau la menstruație purtau o costumație anume pentru ca soțul sau oricare alt pretendent să cunoască și partea nevăzută. A dezvălui starea fizică, partea neagră, necurată, prin învăluirea corpului cu textile specifice, paradoxal, nu făcea decât să aducă la cunoștință tuturor, adică să dezvăluie, partea cea mai intimă a vieții lor.

Când eram mică, mergeam cu bunica la râu să spălăm rufe, dar și covoare, pături, de aceea avea nevoie de ajutorul meu, să ținem amândouă păturile de-a lungul cursului apei, astfel încât să fie clătite în cea mai curată apă în care nu era bob de nisip. Într-o zi, am tulburat apa cu un bulgăre de humă, l-am luat în mâini și m-am jucat cu el, era ceva ce nu mai văzusem până atunci, am așteptat o vreme până s-a limpezit. Însă apa oricât ar șlefui argila nu o va face piatră. Altfel spus, cât m-aș cizela e în zadar dacă nu am în sânge, e vorba de lanțul genetic dacă suportă sau nu rafinarea.

Și dacă ar fi să aduc în discuție marea călătorie, nu este cea pe care o fac pe parcursul celor câtorva zeci sau sute de pagini, ci după ce am închis copertele și ce șerpuiesc eu în mintea mea căutându-mă, să văd dacă m-am reîntors acasă cu ceea ce-mi lipsea.

Cărțile modifică în cititor ceea ce e de îndreptat, cu condiția ca eu, ca simplu cititor, pacient sau prizonier, să dau voie cuvintelor să intre așa cum intră lichidul perfuziei în vene. La început, e frica de înțepătură, apoi frica să nu se rupă acul, dar încet, încet lichidul acesta străin aflat în cărți modifică hemoglobina, sunt brusc mai bine, chiar altcineva. Se întâmplă să fie și cazuri grave, când oricâte cuvinte s-ar pompa nu se schimbă nimic. Sângele e perfectibil, acceptă să fie îmbunătățit dacă știi această tehnică perfuzabilă, la fel și cititul, dacă inima rămâne blocată degeaba, timpul e pierdut, banii aruncați, biblioteca devine o vitrină de pietre. Așa cum la Muzeul de geologie pietrele sunt frumoase pe din afară, tot felul de geode și cristale iau ochii, dar de procesul nașterii lor, cel îndelung și greoi, nu mai întreabă nimeni. Oamenii se lasă ghidați de efectul vizual. Este deja o aventură, un truc, o durere mare de cap cum se face coperta unei cărți, ce efect de senzație să aibă ca să atragă, ca o rochie haute couture, rară, neaccesibilă, nepurtabilă. Am auzit și explicații peste explicații, cum a luat naștere coperta, ce simbolistică are, ce ascunde, ce mesaj subliminal transmite și, mai ales, nume celebre care își dau cu părerea în câteva rânduri, câtă muncă, cât stres, câți bani, iar la final capcana ar trebui să-și facă efectul și să prindă mâna cumpărătorului ca o cursă de șoareci😊

(sursa foto: https://www.mcgill.ca/oss/)