Grandoare și megalomanie

„Ah! inima-mi zvîcnește !…și zboară de la mine!

Îmi cere… nu-ș’ ce-mi cere! și nu știu ce i-aș da;

Și cald și rece, uite, că-mi furnică prin vine;

În brațe n-am nimica și parcă am ceva.”

Ion Heliade-Rădulescu a fost un spirit enciclopedic, dar și un improvizator. A rămas în memoria noastră culturală ca o personalitate, dar și ca un personaj. A trăit între 1802 și 1872, astfel încât s-a manifestat în viața publică înainte de profesionalizarea culturii, prin acțiunea lui Titu Maiorescu și a celorlalți junimiști. A ilustrat maximum de valoare pe care îl poate produce în plan spiritual amatorismul.

Absența unei conștiințe critice clare explică o anumită confuzie de valori din activitatea sa, ca și un teatralism al gesticulației, remarcat de toți cei care l-au portretizat. Dar prezintă și anumite avantaje, cum ar fi multilateralitatea preocupărilor și un entuziasm de inaugurator, neinhibat de existența unor criterii. Ion Heliade-Rădulescu a fost poet, prozator, critic literar, editor, tipograf, profesor, director al Liceului „Sf. Sava”, director al Arhivei Țării Românești, membru în numeroase societăți culturale, reformator al ortografiei, inițiator al unui proiect cultural de mare anvergură, din păcate utopic, o „Bibliotecă Universală” , care să cuprindă capodoperele omenirii, din toate epocile și din toate domeniile.

În istoria literaturii române, el contează în primul rând ca poet. Așa l-a înregistrat și Eminescu în cunoscutul său poem juvenil Epigonii.

Ion Heliade-Rădulescu mai trăia când scria Eminescu acest poem, dar nu se mai afla de mult în centrul atenției și, în plus, dădea tot mai des semne de pierdere a minților. De aceea, evocându-l, poetul folosește verbele la trecut:

„Eliad zidea din visuri şi din basme seculare/ Delta biblicelor sânte profeţiilor amare,/ Adevăr scăldat în mite, sfinx pătrunsă de-nţeles;/ Munte cu capul de piatră de furtune detunată,/ Stă şi azi în faţa lumii o enigmă n’esplicată/ Şi vegheaz-o stâncă arsă dintre nouri de eres.”

Megalomania lui Heliade este interpretată, cu generozitate, ca măreție: „Munte cu capul de piatră de furtune detunată”.

Impresia de măreție se datorează, fără îndoială, amplei construcții poetice Anatolida sau Omul și forțele, care impune printr-o retorică romantică, de genul celei practicate de Victor Hugo. Un cercetător al operei lui Ion Heliade-Rădulescu, Mihai Zamfir, a remarcat bogăția lexicului, care cuprinde în afară de vechi cuvinte românești, împrumuturi numeroase, de la grecisme și turcisme până la neologismele preluate din franceză, germană și italiană.

Ar mai fi de adăugat faptul că discursul poetic heliadesc seamănă cu o imensă învolburare de cuvinte, care copleșește prin ea însăși, înainte de a-și îndeplini rolul în comunicarea cu cititorul.

Iată, ca exemplu, cum începe un capitol din Anatolida sau Omul și forțele, intitulat Empireul și Tohu-Bohu. Cu o mobilizare ieșită din comun a imaginației, cu plăcere orgiastică de a folosi cuvintele limbii române și ale altor limbi, autorul încearcă să descrie ceva foarte greu de descris, și anume reședința din ceruri a divinității supreme:

„Înalt, mai sus de ceruri, la locul nemuririi,/ În sfânta atmosfera luminii celei vii, De unde-emană viața; și râul fericirii/ Adapă, răcorește cereștile câmpii/…/ Pe culmea ăstui munte, sub tinda-omnipotenței,/ Înconjurat de angeli, puteri de serafimi,/ Acolo este tronul divinei providenței,/ Pe mii de miriade de repezi cherubimi.”

Sunt și alte poezii ale lui Ion Heliade-Rădulescu care au cunoscut momentul lor de glorie: O noapte pe ruinele Târgoviștii, Cutremurul, La moartea lui Cârlova, Odă la pavilionul grecesc, La un poet exilat etc. Există însă una care a reverberat și în creația altor poeți din epocă și anume Zburătorul, o poezie inspirată de psihologia fetei aflate la vârsta pubertății. În mitologia românească, prefigurarea vieții erotice este reprezentată cu delicatețe prin apariția în visurile fetei a unui personaj masculin imaginar, Zburătorul. Legenda a fost preluată și prelucrată și de Vasile Alecsandri, iar ulterior folosită cu mare artă în extraordinarul poem Călin (file din poveste) de Mihai Eminescu.

Ion Heliade-Rădulescu dă o atenție specială psihologiei puberei care presimte că va deveni femeie, fără să înțeleagă foarte clar ce se întâmplă cu ea:

„Ah! inima-mi zvîcnește !…și zboară de la mine!/ Îmi cere…nu-ș’ ce-mi cere! și nu știu ce i-aș da;/ Și cald și rece, uite, că-mi furnică prin vine;/ În brațe n-am nimica și parcă am ceva.”

Este aici un joc de impulsuri contrare, de năzăriri și așteptări care îl prezintă pe Ion Heliade-Rădulescu ca pe un poet modern și subtil, care merită un capitol în oricare istorie a literaturii române.