Ovidiu la Tomis

De la primele pagini ale acestui roman, înfățișându-l pe Ovidiu, exilat la Tomis, folosind o clepsidră cu apă, nu cu nisip, și abia văzând, cu ochii „obosiți de nesomn și de plâns”, firicelul ce începe să se scurgă, lectorul care i-a mai citit prozele lui Mirel Taloș va observa noul pariu ambițios al scriitorului. Acest pariu e unul pe mai multe „trepte”, prima constând în diferențierea autorului de la o carte la alta prin tematică, prin problematică și prin stil. Față de Strania poveste a unui pian, Clepsidra lui Ovidiu este atât de diferit ca structură, compoziție, ritm și atmosferă epică, încât realizăm că nota de originalitate a lui Taloș nu trebuie căutată numai în raport cu alți scriitori din generația lui, ci și cu… el însuși. Ambiția vădită a romancierului este aceea de a nu rămâne într-o formulă, ci de a face din fiecare carte nouă un teren de explorare a propriilor resurse prozastice.

Este apoi personajul istoric, marele poet exilat (din carte se vede încă o dată că a fost un exil mai „blând”, o relegare, cu păstrarea averii și poziției sociale pentru familia rămasă acasă), din care autorul face protagonistul romanului său, riscând astfel compararea versiunii sale ficționale cu atâtea și atâtea mărturii istorice ori general-culturale despre unul dintre cei mai importanți poeți latini. Un personaj istoric transformat într-unul central, într-o proză, aduce cu sine un halou de reprezentări anterioare ce activează imediat memoria noastră culturală — spre deosebire de un personaj creat de un prozator, numai „al lui”, fără prototip sau corespondent în realitate, și pe care prozatorul l-a construit fără alte îngrădiri decât acelea „interne”, caracterologice.

Libertatea auctorială, în prima situație, este incomparabil mai mică decât aceea a creării unor personaje pur ficționale, acolo unde arta romancierului va însufleți un tip, fără a porni de la realitatea istorică. Taloș a reușit să construiască un protagonist ficțional memorabil păstrând totodată respectul pentru această realitate istorică și istoricizată, documentându-se impecabil, traducând personal versuri din Ovidiu, folosind izvoare, mărturii, documente într-o muncă de arheologie literară ce se simte pe sub scenele și situațiile din roman.

Pariul, pe noua „treaptă”, a fost deci acela de a satisface pe de o parte exigențele documentare, de a nu improviza și fabula în afara conturului real; și, pe de altă parte, de a nu sufoca romanul sub o multitudine de aspecte bibliografice. Lectura devine, curând, pasionantă și stimulativă nu fiindcă nu am cunoaște coordonatele și circumstanțele exilului la Tomis al lui Ovidiu, nu fiindcă am fi neștiutori asupra dramei, tristeții și prăbușirii lui după răscrucea biografică, ci pentru că prozatorul reușește să facă din personajul istoric un protagonist romanesc credibil și viu.

Fără nicio atingere cu genul biografiilor romanțate, care îl exaspera pe G. Călinescu, romanul acesta îmbină rigoarea istoriografică și „arheologică”, cercetarea întinsă și aprofundată a subiectului, cu plăcerea autorului de a-și urmări și analiza ilustrul personaj, de a-i studia gesturile, mimica, intonația, stările schimbătoare de spirit (dar mai toate în gama tristeții), de a-l vedea în dialog cu „barbarul” Davos, getul cel bun, ori amorezându-se intelectual și poeticesc, dacă nu trupește, de tânăra grecoaică Aikaterini, în fine, de a merge pe firul gândurilor și amintirilor, introspecțiilor și proiecțiilor exilatului „de lux”. Al doilea pariu câștigat de autor prin romanul acesta — și încă într-o manieră eclatantă — este ficționalizarea absolut remarcabilă a unui personaj istoric: situație epică și narativă în care destui romancieri români și străini au fost prinși ca într-un fel de capcană, rezultatul artistic fiind departe de așteptările lor inițiale.

Iar o a treia performanță a scriitorului, dând măsura ambiției sale „în trepte”, cum spuneam, o văd în efectul de realitate și de verosimilitate obținut de Taloș în Clepsidra lui Ovidiu. Scriitorul reușește să contureze, pe lângă personajul istoric ficționalizat, o întreagă lume exterioară exilatului, și care se compune dintr-o istorie autonomă, o geografie specifică, o societate (fie ea și primitivă în raport cu cea romană) alcătuită din negustori greci, geți pașnici intra muros, geți sălbatici și violenți extra muros, romani din garnizoana tomitană sau ocupându-se tot cu negoțul (Marcus), un personaj feminin foarte bine realizat artistic (grecoaica Aikaterini), un arhonte grec, un centurion roman…

Tomisul însuși, vechea colonie grecească apărată de romani, tot mai greu, de asalturile și săgețile otrăvite ale „barbarilor” geți, sciți ș.a.m.d. (lista completă a „sălbaticilor” apare de vreo două ori în carte, ocupând un rând și jumătate de text), este un spațiu conturat memorabil de către autor, efectul de realitate fiind atât de puternic încât pare că vezi Tomisul de la malul mării întunecate și auzi glasurile pe care le-a auzit, cu două mii de ani în urmă, nefericitul exilat Ovidiu.

Dacă ne gândim bine, autorul ar fi avut posibilitatea de a se fixa și axa pe drama lui Ovidiu fără toate aceste elemente de atmosferă, decor, situație romanescă. Reflecțiile exilatului și versurile lui, amintirile și proiecțiile la care mă refeream anterior ar fi format un material epic suficient de bogat, în regimul unui roman de (auto)analiză. Însă Taloș a ales calea mai complicată și mai dificilă, ambiționând să scrie un roman despre Ovidiu, firește, dar și un roman în jurul personajului său istoric faimos. Avem aici, prin urmare, niște cercuri concentrice, punctul central fiind Ovidiu, dar proza fiind interesantă până la a fi captivantă pe toată suprafața celui mai larg cerc.

Mobilitatea aceasta a perspectivei, deplasarea cursorului pe câte o „felie” de viață și de realitate excelent descrisă și ușor de vizualizat sunt posibile și prin exploatarea literară a atuurilor oferite de drama lui Ovidiu. Un romancier adevărat este într-un anumit sens o ființă „cinică”, știind să folosească în ficțiune, ca avantaje și resurse textuale, asemenea elemente și aspecte de real. De pildă, faptul că Ovidiu era, într-un mod absolut firesc, mai mereu cu gândul la Sulmona și la Roma lui îi oferă romancierului posibilitatea de a descrie orașele romane; dar, mai ales, de a le pune într-un contrast izbitor cu Tomisul penibil-oribil prin comparație.

Ovidiu ca personaj al lui Taloș gândește mereu pe două planuri și în două timpuri diferite, întrucât autorul a sesizat impactul și portanța epică a punerii în relație a lumilor. Un plan este cel al civilizației romane, al rafinamentului sofisticat, al manierelor elegante, al eroticii în care Ovidiu era expert, al veșmintelor, muzicii, teatrului, politicii complexe, al sentimentului atât de puternic și reconfortant că Roma este Centrul Lumii. Iar celălalt plan este cel al Tomisului de pe malul unei mări ostile, cu negustori greci vorbind o greacă mai puțin prestigioasă decât a lui Ovidiu (milesiană), „barbari” cu înfățișări înspăimântătoare, condiții de locuit execrabile, un crivăț și un ger care îl terorizează iarna pe sensibilul exilat, praful de pe drumul chipurile „central”, clădirile meschine, ridicole față de cele romane, teatrul ce pare comic prin dimensiuni, toate acestea asociate în modul cel mai concret cu sentimentul că aici, la Tomis, este Capătul Lumii.

Cele două timpuri se asociază celor două planuri. Trecutul lui Ovidiu, rememorat de el cu jale adâncă, este timpul fericit dinaintea exilării, timpul minunat al existenței lui în Centrul Lumii; iar prezentul, trăit de el și înfățișat realist de către prozator, este timpul dezolant, dezesperant, dramatic și tragic al unui sfârșit la Capătul Lumii. Personajul pendulează între trecutul luminos și cald, rememorat, și prezentul rece și întunecat, mortificant, autorul făcându-l să compare totul și toate pentru ca la fiecare „capitol” să-i dea cu minus. Nici măcar apa nu i se pare bietului Ovidiu precum aceea de la Sulmona… Dincolo însă de drama personajului și de percepțiile lui, să notăm știința prozatorului de a-și organiza romanul în lumina acestei permanente comparații, prin care deznădejdea exilatului se adâncește și va deveni cronică.

Romanul pe care veți începe acum să-l citiți cu încântare (și din a cărui intrigă nu am dezvăluit nimic, pentru a nu intra în categoria antipatică a așa-numiților spoilers) a fost literalmente muncit de un prozator deja versat și el însuși sofisticat, care a reușit aici ceva ce numai literatura veritabilă poate obține: să facă dintr-o dramă omenească, a unui personaj ilustru, un prilej și un parcurs al delectării noastre estetice.

_________

Prefața romanului Clepsidra lui Ovidiu de Mirel Taloș, Editura RAO