Liviu Ioan Stoiciu Întinsă deasupra moaștelor, se roagă, plângând
liniștită – ia-mi durerile din oase,
sunt neodihnită, simt că înnebunesc… Urâtă perspectivă,
cuprinde rapid întreaga biserică,
uriașă, de undeva de deasupra, întâi dinlăuntru, apoi din
afară, cuprinde întregul deal al
așezământului, întreaga localitate, cu lacul, pădurea,
drumurile, ce se întâmplă? Crește ea
într-atât? Îi e din ce în ce mai rău, aude o voce
interioară că mai mult de atât nu se poate, și leșină, cade
moale de pe picioare, n-are cine să-i culeagă azi
rămășițele, poate mâine… Dacă
ar reintra în pielea ei, nu i-ar folosi la nimic,
ar trezi-o, și somnul îi face bine, ar găsi-o sus pe sacii
cu cartofi din casa părintească și,
stingheriți, vecinii s-ar privi între ei fără să spună
multă vreme nimic, până
la urmă ea ar întreba de mersul autobuzelor,
moartă de frică și și-ar face cruce cu limba în gură
strigând: Să nu vă duceți acolo!
Că până acum n-am știut nimic: totul se surpă.
