Stelian Țurlea „Colonia (aproape ca un blues)” – 17
Cel mai mult îmi plăcea să mă ţin pe lângă pictorul Pavel. Uneori eram doi, eu şi Ovidiu. Nu m-a întrebat o dată dacă n-am altceva mai bun de făcut, sărea în ochi că n-aveam. El îmi spusese primele vorbe, după prima zi de şcoală, când căscam gura.
– Tu trebuie să fii băiatul scriitorului, nu te-am mai văzut pe-aici. Crezi că taică-tu o să afle ce-i cu noi?
Probabil făcusem ochii atât de mari că l-a bufnit râsul.
– Întrebam aiurea. N-ai cum să ştii. Iar tu trebuie să fii băiatul care scrie deja cărţi.
Păşea atent printre corturi şi se oprea de fiecare dată unde mă aşteptam mai puţin, niciodată în drumul oamenilor. Îşi potrivea scăunelul şi în faţa acestuia şevaletul de copil, purtat până atunci la subsuoară, agăţându-şi privirea de dealurile împăduite din împrejurimi. Uneori eram mai mulţi care-l însoţeam, dar când începea să picteze ceilalţi se plictiseau, ori n-aveau chef să-l asculte vorbind întruna şi dispăreau unul câte unul. Pleca adeseori şi Ovidiu.
– Dacă-ţi place să te holbezi, nu te pot împiedica, zicea, văzându-mă că mă ghemuiesc lângă el.
N-avea mult peste douăzeci şi cinci de ani, dar era clar un tânăr de modă veche, purta pantaloni cu manşete, prinse cu câte-o clamă să le strângă pe picior, deasupra ghetelor din piele subţire, bretele cu ţinte încrucişate peste cămaşa largă cu mâneci bufante, bască de fetru şi nelipsita eşarfă verde, parcă mai mare şi răsfrântă ca o horbotă pe piept. Nu cunoscusem pe nimeni care să picteze. Eram curios. Înalt, un chip prelung, extrem de alb, de parcă ar fi fost dat cu var, în mijlocul căruia se desenau buze răsfrânte şi roşii şi doi ochi negri, pătrunzători.
Nu se grăbea niciodată.
Nu-i tăcea gura. Sigur faptul că vorbea întruna îi speria pe cei din jur. Pe mine mă fascina. Eram curios ce poate spune, fără oprire, şi mă întrebam dacă o să repete ceva. N-a făcut-o decât atunci când întreba, iar cel de alături se prefăcea că n-aude.
A fost singurul care mi-a spus ceva despre motivul venirii oamenilor pe fundul lacului, dar nimic nu era clar, mai degrabă o bălmăjeală ca în picturile lui, reluată de câteva ori, mereu altfel, de parcă ar fi încercat să se amăgească pe el însuşi.
Cu trei sau patru generaţii în urmă sau cine ştie câte, o femeie fusese surghiunită din sat pentru nu se mai ştie ce faptă, îşi înjghebase o căsuţă din bârne pe o costişă, la marginea pădurii cu mult mai întinse pe acea vreme, de unde-i blestemase pe toţi pentru nedreptatea făcută. Altădată, femeia era o fecioară părăsită de iubit la îndemnul bătrânilor satului, pentru că era săracă sau singură sau cu mintea rătăcită, fugise în aceeaşi căsuţă de bârne, dar nu uita să apară în faţa oricui se apropia de marginea pădurii nepătrunse, maşteră despletită blestemându-i pe toţi să-i înghită potopul. Nici istorisirea asta nu-i părea de ajuns, pentru că în altă poveste femeii îi muriseră bărbatul şi pruncul într-un foc cumplit pus de un rival sau un pretendent refuzat sau un ibovnic rănit, înnebunise şi fugise în pădure blestemând, dar nimeni nu putea dovedi că fusese o nelegiuire, deşi toţi erau convinşi că lucrurile aşa se petrecuseră şi au trăit cu apăsarea pe suflet, că nimeni nu se opusese nedreptăţii, până au uitat ce se întâmplase ori, din vorbă în vorbă, socoteau că se spălaseră de vină transformând faptele în poveste greu de crezut, ca toate poveştile.
Îşi aminteau doar când se întâmpla câte o nenorocire, o moarte neexplicată, un foc, o revărsare a râului bezmetic care înghiţea nişte vieţi, şi apărea câte o babă smochinită care şoptea cutremurată că e blestemul femeii de pe vremuri, lumea neştiutoare şi credulă îl ruga pe preot să facă ceva, iar acesta, în afara rugăciunilor, consemna şi interpreta faptele într-un ceaslov ţinut să-i înveţe pe câţiva să buchisească sau pe ultimele pagini ale unor cărţi bisericeşti sau printre rândurile altor foi tipărite cu poveşti populare, cu gândul că, dacă relatează şi lasă povestea altora de după el, răul ce va fi fost făcut se iartă pe jumătate.
Iar mai târziu, când s-a construit primăria şi începuseră să se facă recensăminte, un dascăl obişnuia să adune şi să transcrie relatările vechi pe alte foi, care nu se ştie cum se rătăceau, următorul dascăl nu ştia de ele şi consemna şi el faptele pe foi care iar se rătăceau, obligându-l pe următorul să o ia de la capăt, în mod sigur de fiecare dată o altă poveste, dar nimeni n-a văzut vreodată acele foi bine păstrate şi nimeni nu ştia ce scria dascălul sau slujbaşul sau aprodul, dacă era povestea pe care şi-o spunea lumea din gură în gură, ori la clacă, sau băsmea şi umplea totul de înflorituri pentru că uitase, ori nu pricepuse, ori voia să facă povestea mai credibilă, ori pur şi simplu voia să-şi pună amprenta asupra consemnării şi să rămână în amintirea celor de după el ca povestitorul– chiar născocitorul poveştii.
Când pictorul ajungea la acest final, provizoriu şi el, pentru că a doua zi sau peste alte zile o lua de la capăt sau din cine ştie ce punct cu înflorituri care răsturnau ce spusese deja, eram atât de ameţit că nu mai ştiam ce să cred, mi se părea că alunec într-o poveste care se tot naşte din ea însăşi stufoasă, alambicată, încâlcită, ameţitoare, încât nici nu puteam crede, dar nici nu mă puteam desprinde, fascinat, doar ascultam, ţinându-mă tare să nu alunec definitiv şi eu într-o lume uitată, capabilă să modifice lumea de acum.
Se făcea că în fiecare generaţie se petrecuse ceva grav, neexplicat îndeajuns, pus pe seama faptelor vechi, chiar şi când lumea se luminase la minte şi nu mai credea în basme şi blesteme. În adâncul sufletului fiecăruia stăruia o teamă care licărea încontinuu şi palpita la răstimpuri. Oamenii se împărţiseră în două grupuri, cei care spuneau povestea mai departe şi credeau în ea, cei care îşi râdeau şi de poveste, şi de promotorii ei. Împărţirea aceasta s-a adâncit când a năvălit peste ei lumea modernă şi toate au început să se schimbe cu iuţeala unui pârjol. Când cineva, departe, în capitală, a hotărât să strămute satul pe nepusă masă şi să transfome locul într-un lac de acumulare, fără să-i întrebe, împărţirea a fost radicală, lumea s-a rupt în două. O parte a plecat unde a văzut cu ochii, uitând totul şi luând viaţa de la capăt, pentru că asta era sortit. Poate ei erau cei inventaţi de Ovidiu. Altă parte a plecat şi ea, dar a rămas cu gândul şi sufletul la ce era în valea lor şi, la îndemnul bătrânilor, au hotărât să revină, să înţeleagă de ce se întâmplaseră toate, convinşi că şi nenorocirea de pe urmă se datora răului neasumat de demult şi doar când îl vor fi înţeles vor scăpa de apăsare.
Însă revenirile fuseseră complicate, autorităţile se împotriveau ca oamenii să se întoarcă în fosta vatră, putea semăna a răzmeriţă, putea da idei de nesupunere, au acceptat doar când unul de-al strămutaţilor a ajuns într-o funcţie mare şi i-a convins pe cei însărcinaţi cu decizia aprobării că pribegii n-au cum să distrugă ce apăruse nou şi nici să iniţieze o răscoală împotriva progresului, care să se întindă ca o molimă şi să stârnească revolte şi răsturnarea regimului.
Venirea lor an de an a ajuns aşadar legală, chiar dacă aprobată printre dinţi, pentru o perioadă limitată, dar s-au tot reînnoit derogările. În primul an venise o mână de oameni, în al doilea s-au înmulţit, ca apoi să apară cam toţi cei ce aparţineau grupului de-al doilea, se mutau pentru o săptămână sau o lună familii întregi, bunic şi copil de şcoală, îşi găseau vremelnic ocupaţii care de cele mai multe ori erau ocupaţiile de pe vremuri, dar şi multe altele căpătate după strămutarea lor, însă niciunul nu venea ca în vacanţă, niciunuia nu i se părea un joc.
Şi în timpul cât şedeau în vechea vatră, unul mai cu minte, sau mai mulţi, erau desemnaţi să desluşească scrierile vechi, aduse şi ele în lădoaie mari păzite ca ochii din cap.
Trecuseră ani şi se găseau în acelaşi punct, nu aflaseră nimic, nu desluşiseră niciun secret, nu-şi pierduseră nici speranţa, nici răbdarea, dar erau convinşi că răbdarea autorităţilor se apropia de epuizare. Nicicând aprobările nu fuseseră date cu inima deschisă, exista o bănuială, care sporise în timp, pe măsură ce masa de strămutaţi reveniţi în vale era mai mare, că nu e doar nostalgia după vatra strămoşească, nici descifrarea unor texte vechi în care fuseseră criptate fapte sau mesaje pe care tradiţia obosită le uitase, cele care-i îndemnau pe oameni an de an. Dar nu se ştia ce. Mai degrabă puteau descifra textele în biblioteci moderne. În mod sigur se mai ascundea ceva nespus în mişcarea lor în masă. Dar cum nu existau argumente să fie dezavuate aprobările date la cel mai înalt nivel, era bine ca strămutaţii să fie urmăriţi.
Poate nu se întâmpla chiar aşa, oricum nimic nu se întâmpla pe faţă, dar oamenii erau convinşi că sunt urmăriţi de pe mal, cu ochiul sau cu mijloace sofisticate, ba chiar erau trimişi spioni care arătau aidoma lor, poate chiar dintre ei, din grupul celălalt, unul sau mai mulţi, cu urechea atentă la ce se întâmplă. Într-un an sau doi câţiva intruşi nu rezistaseră în vatră până la capăt, iar după plecarea lor neaşteptată cei rămaşi au început să-şi amintească ba că se purtaseră de la început ciudat, ba că erau mai albinoşi, ba, dimpotrivă, mai oacheşi, ba că aveau ochii atât de deschişi că nu se pomenise vreodată la întreg neamul, aşa că, fără doar şi poate, nu fuseseră de-ai lor, ci trimişii cuiva să le facă rău. N-a fost chip să smulgi credinţa aceasta din mintea nimănui. Se fereau de provocări. Se fereau să-şi schimbe obiceiurile. Cu ceva timp în urmă hotărâseră să poarte toţi o eşarfă verde, ca semn de recunoaştere şi apropiere, deşi şi-au dat repede seama că şi cel trimis să-i spioneze putea purta o eşarfă identică. Dar întotdeauna au acceptat că nu se pot împotrivi niciunei apariţii, iar pe cel nou sosit şi neştiut îl priveau cu neîncredere şi suspiciune. Nu-l expulzau, de teamă să nu fie şi ei expulzaţi la rândul lor.
Toate astea le-am aflat în săptămâni. Când le puneam cap la cap să mă lămuresc şi eu mi se păreau într-o clipă o aiureală, în altă clipă mă speriau, în următoarea eram convins că-s o născocire de povestit în faţa focului, iarna, când n-ai ce mai istorisi, şi pe urmă din nou mi se păreau o înşiruire de fapte care sună straniu din coadă.
În timp ce povestea alandala, pictorul voia să aştearnă toate poveştile alea complicate pe pânză, dar ce ieşea era un amestec haotic de culori, vârtejuri, linii şi umbre din care doar el înţelegea ceva.
O singură dată l-am întrerupt din povestea lui dezlânată, reluată, niciodată spusă de la cap la cap în desfăşurarea ei.
– Şi tata vrea să afle din foile alea îngălbenite de ce tot veniţi aici?
S-a uitat lung la mine, înainte să răspundă:
– Cam aşa.
(Va urma)
(Fragment din „Colonia (aproape ca un blues)” de Stelian Ţurlea. Editura Vremea, 2015)
