Oameni ciudați din alte vremuri

„Colonia (aproape ca un blues)” – 15

Trei zile pe săptămână mă duceam la afurisita aia de şcoală, unde învăţam să mă joc, apoi alte patru zile mi-am pus în cap să pricep ce căutau oamenii aceia pe fundul lacului. Renunţasem să mai încerc să urc costişa, după câteva încercări eşuate. Mă afundam însă în şi mai mare necunoscut cu fiecare zi care trecea.

Era aiurea să vină cu rulotele de la cine ştie câte sute de kilometri sau poate mai de aproape, să sprijine nişte cioturi de gard peste care or să năvălească din nou apele, să văruiască şi să îndrepte pereţi pe trei sferturi prăbuşiţi, atât de umflaţi de apă că-i puteai pune la pământ cu un singur pumn, şi mai ales să doarmă în corturi o grămadă de nopţi, în loc să-şi vadă de alte treburi serioase, măcar să-şi croiască o vacanţă ca lumea. Şi să facă asta an de an.

Dar nu erau în vacanţă.

Nici nu erau aiuriţi.

Nici nu înnebuniseră cu toţii pe nepusă masă.

Nu-mi păsa că treceam şi eu de ciudat, până la urmă mă molipsisem.

În zilele în care nu mă duceam la şcoală umblam de la cort la cort, să-i cunosc pe oameni. Nu i s-a părut nimănui aiurea să casc ochii la ei, chiar să intru, dacă era ridicată foaia de la intrare, să-i văd cum şedeau desculţi pe podeaua cortului, bând cafea la ibric, cum văzusem prin cărţile vechi. Nici măcar nu eram singurul care se purta astfel, toată puştimea umbla de colo-colo ca acasă, pe unii îi mai întrebau cum o duc sau ce mai învăţaseră sau care-i treaba, dar în general lipsea orice reacţie, de parcă nu ne-ar fi văzut. Ştiau cu toţii că n-aveam ce rău să facem.

Doar căscam gura.

Tăiam frunză la câini cu toţii.

Nu m-am mai întrebat dacă ne ia la rost cheliosul când ne ducem să cerem de mâncare, că nu ne găsim locul. O dată nu s-a întâmplat.

Corturi în faţa cărora ţopăiau copiii pe care-i ştiam de la şcoală, fete care săreau coarda, băieţi care băteau mingea, unii alergau prin praf, alţii se luau la trântă, câţiva întinşi pe pături citeau sau jucau scrabble, câte-o mamă, mătuşă sau soră mai mare le striga să facă cutare lucru, răspundeau târziu, plictisiţi, fără să se ridice, unii făceau concurs de scuipat, după ce se căţărau pe pilonii cu butiile cu apă de la duşuri, până îi fugărea un şontorog care-şi zicea paznic.

Ici şi colo se auzea muzica în surdină a unor radiouri portative.

Dacă închideam ochii, mi se părea că mă aflu la fereastra etajului blocului meu şi aud zgomotele cartierului. Dar ceva nu se potrivea deloc, refuzam să ţin ochii închişi şi mergeam mai departe.

Adesea mă ciocneam de alt plimbăreţ.

– Ce facem noi aici?

Nu merita răspuns.

Cei mai mulţi se ocupau în continuare cu ce îi văzusem în prima zi, ca şi cum ăsta le era rostul pe timpul verii. Probabil aveau dreptate să facă doar ce ştiau, poate reuşeau să întărească zidurile şi să înţepenească gardurile până la viitura următoare, dar şi mai sigur se purtau cum se poartă oricine cu proprietatea sa. Şi la fel ca pe proprietatea proprie, ţinutele le erau lejere: maiouri năduşite din plasă, mâneci suflecate, coifuri de ziare vechi pe cap, basmale uzate, dar nelipsitele eşarfe verzi care se scorojeau de sudoare. La răstimpuri, unii se opreau să fumeze, priveau zarea gânditori, femeile flecăreau. Atunci îi vedeam mai de-aproape, mâini crăpate şi bătătorite, piele tăbăcită, arsă de soare, cruste vineţii în locurile în care se vindecaseră cu frunze de brustur răni cine ştie unde căpătate, ochi spălăciţi, cu laba gâştei la coţuri, umbriţi de câte o pălărie ca de cowboy, de pai tocit. În jur se răspândea un miros acru, mă făcea să mă simt atât de nasol că mă fâţâiam încolo şi-ncoace, dar nimeni nu-mi zicea nimic.

Mulţi n-aveau deloc de-a face cu vechile proprietăţi, îşi treceau ziua pe lângă corturi.

În faţa unui cort cât toate zilele în care se strângea seara o parte din suflarea bărbătească, ieşea mereu într-un scaun de nuiele un bătrân cu o barbă albă răsfirată pe piept, îmbrăcat totdeauna într-un alb murdar, pe cap cu o pălărie albă de pai, mare cât roata carului, să-l apere cât de cât de soare. În rarele clipe în care l-am văzut fără pălărie m-a uimit părul lui de un alb abăstrui. Privea drumul, nimic altceva. Nu se mişca din scaun, deşi nu era ologit. Mă gândeam că mai degrabă l-ar fi dus la un cămin de bătrâni, avea un secol ca popa, dar fără îndoială fusese cineva pe vremuri de-l purtau cu ei ca pe sfintele moaşte, respectându-l şi venerându-l. Eram sigur de asta. Din când în când se apropia câte unul, se chircea la picioarele lui şi-i povestea ceva, el dădea din cap, fără să se uite în ochii omului, nu ştiu dacă îl informau, îi cereau sfaturi, aşteptau ceva de la el sau pur şi simplu îl ajutau să-i treacă vremea.

Prima oară când am ajuns în faţa cortului mă holbam, probabil, destul de timid.

– Ce vrei, băiete? a întrebat cu o voce care nu era nici aspră, nici caldă, doar spunea vorbe ce trebuiau spuse şi nimic mai mult.

Am început să fluier, dându-mă preocupat, să-mi fac curaj, de fapt, uitându-mă împrejur, nu la el, şi când am încetat, m-a aplaudat şi-a încercat să continue melodia, dar şi el îşi dădea seama că suna ca dracu. Am izbucnit amândoi în râs şi ne-am salutat ca nişte vechi camarazi.

Un grup de vlăjgani obişnuiau să bată mingea în faţa cortului bătrânului, când nu trecea vreun adult să-i alunge, înainte să se sfătuiască cu el. Îi ocăra pe băieţii care se jucau în drum, ridicând vălătuci de praf, dar aproape pe loc ocările lui se transformau într-un zâmbet cu gura până la urechi, în timp ce bătea din palme. Avea nişte degete subţiri şi lungi, cu unghii şi mai lungi, migdalate şi îngrijite, iar la încheietura fiecărei palme zornăia câte o brăţară subţire de clopoţei de alpaca nu mai mari de-o boabă de cafea.

De fiecare dată când apăreau în faţa lui, câte unul dintre grăsuni îl ruga să le împrumute brăţările, bătrânul izbucnea pe loc în ocări, după care bătea din nou din palme, ca într-un ritual bine învăţat şi fără rost. Dar nu îndrăznea niciunul să se apropie şi să-l atingă, de când un vlăjgan vrusese să-i smulgă o brăţară, bătrânul răcnise scurt şi din pământ apăruse o prăjină de om care-l ridicase de ceafă pe băiat şi-l aruncase în mijlocul drumului. Spusese doar:

data viitoare îţi rup spinarea!

Toţi îşi voiau spinările întregi şi rămâneau la o depărtare respectabilă de bătrânul înţepenit în scaunul de nuiele ca un patriarh, un profet, bunicul tuturor.

Nu-mi plăcea să-i văd făcând asta şi mă duceam spre alt cort. Întâlneam întotdeauna, foarte aproape, doi bărbaţi între care nu ştiam cum să mă împart. Unul era meşterul lemnar, cu cămaşă albă cu guler lat, permanent deschisă la doi nasturi, de i se vedeau smocurile de păr albit de pe piept, cu mâneci lungi cu manşete răsfrânte. Peste cămaşă avea o jiletcă vişinie de pânză, foarte subţire, se vedea prin ea, abia se aduna peste burta-i răsfrântă, pe cap purta o şapcă din pânză cadrilată, în picioare îşi trăsese bocanci militari atât de lustruiţi că păreau noi. Şedea pe un trepied minuscul şi cioplea cu briceagul în lemn de tei figurine caraghioase, cele mai multe un fel de acrobaţi fără ochi, care semănau picătură între ei, pe care le atârna pe frânghia prinsă între doi pari la dreapta lui. Lumea se oprea la răstimpuri să vadă cum i se mişcă mâinile, unii pipăiau figurinele, să se convingă că-s reale, dar nu cumpăra niciunul ceva.

Vecinul lui era croitorul. N-am văzut pe nimeni venind să-şi facă vreo haină, vreun pantalon, vreo rochie, sau măcar să scurteze sau să lărgească vreo jachetă ce nu-l mai încăpea, dar omul îşi aşezase o masă pliantă doldora cu suluri de pânzeturi de toate culorile, desfăcea, măsura, însemna cu creta, croia după tiparele din mintea lui, tăia cu foarfece antediluviene, cosea mâneci, înădea craci, pungălea căptuşeli fine, doar cu mâna şi acul, fără maşină de cusut, îşi ridica din când în când opera privind-o în zare, mereu nemulţumit, desfăcea ce cususe şi o lua de la capăt. Nu vorbea cu nimeni şi nu cred că i-am auzit glasul vreodată. Nici când era întrebat. Doar ridica fruntea şi privea cu nişte ochi de un albastru tulburător, care mă obseda nopţile, când albastrul acela se transforma în fluviu şi în mare.

Ciudaţii nu se terminaseră. Vreo două corturi mai încolo, alt bărbat nu avea ce face, căuta bolovani uriaşi de mărimi egale, pătrăţoşi, îi căra cu braţele goale în faţa cortului său, îi aşeza unul peste altul, în cercuri concentrice, atent să nu se prăbuşească, de parcă şi-ar fi făcut un zid de apărare, şedea o vreme, văitându-se de dureri de şale, dar o lua de la capăt. N-am avut ce face şi i-am spus să meargă la doctor.

Ce doctor visezi? a strigat la mine.

Atunci am aflat că nu era niciun doctor printre ei, dar n-am întrebat cum procedau dacă i se făcea unuia rău, vreo criză de apendicită, de sciatică, sau năştea vreo femeie dintre cele două pe care le văzusem cu burta mare. Probabil aveau o soluţie pe care nu eram în stare s-o văd eu, iar pentru femei va fi fost o moaşă printre ele.

Încet am înţeles că în spatele feţelor pe care le vedeam vesele la cantină mai era şi altceva. La cantină îmi căzuse fisa, mi-am spus să cercetez, când le-am văzut pe bucătăresele care pregăteau zi de zi mâncarea – grase, şleampăte în tenişii lor fleşcăiţi, cu fuste cârpite, mototolite şi fără culoare, cu feţele roşii şi pline de pete, vase vineţii de sânge şerpuindu-le pe pulpe şi niciodată cu eşarfe verzi la gât, cum purta toată comunitatea. De parcă ar fi fost pedepsite. Dar când am vrut să aflu unde le este eşarfa, mi-au spus şoptit:

– Nu-ntreba.

Era o pedeapsă? Cu ce greşiseră? Când? Nu făceau parte din grup? Nimeni nu mi-a dat un răspuns, era o taină pe care nu trebuia s-o ştiu sau dacă şi ea venea din vremuri vechi, toată lumea aceea era prea ciudată. M-am rugat o dată de tata să descopere mai repede şi să-mi spună şi mie, dar tot ce-am căpătat a fost că până plecăm o să ştiu. Şi un zâmbet ciudat.

(Va urma)

(Fragment din „Colonia (aproape ca un blues)” de Stelian Ţurlea. Editura Vremea, 2015)