Zigzag

Scrisul, jocul, vindecarea (II)

Scrisul este un drum șerpuit, încolțește undeva și nu știi ce fel de drum va avea; el merge în zigzag, pe ocolite – dacă ar fi un drum drept și nu s-ar abate la capătul celălalt nu ar fi nicio panglică de tăiat. Dar… îmi plac panglicile.

Scrisul se cristalizează doar în locurile goale. Nu gustați! Nu gustați!

Un roman de succes poate începe oricând cu o siluetă feminină mergând grăbită pe tocuri, lăsând faldurile rochiei să-i plesnească pulpele sănătoase, cu părul șuvițe încurcate pe care ea le-ar da din fața ochilor atunci când i-ar încurca vizibilitatea, nici vorbă să-și aranjeze buclele stricate de vânt, merge sălbatic ca și când ar trece printr-o pădure de fagi nu printre oameni. În urma ei soarele tace, frunzele se dau de-o parte, copiii se opresc din joc, spațiul acela pe care-l spintecă cu pieptul lasă o urmă în viețile trecătorilor. Mulți întorc capul după ea, femei, bărbați, un copil chiar și-a pus înghețata din greșeală pe tricou, dar ea merge, grăbită, nestăvilită, exact ca un personaj de roman, nu se uită în nici în dreapta nici în stânga, năvalnică, irezistibilă, trebuie să ajungă la ușa lui. Până la el și-ar fi găsit desigur, alți bărbați mai înalți sau poate mai citiți, mai avuți, dar el, era el, avea locul lui fix acolo unde trebuia ca ei să-i fie bine și povestea să înceapă… un roman de succes este o poveste de iubire.

În ziua de azi, cititorii sunt interesați de acțiune, de prezent, pe nimeni nu interesează amintirile de genul celei de mai jos:

Se întunecase, dar acel întuneric specific orașelor, subtil, insesizabil, aproape presupus. Lumina artificială înlocuia atât de bine soarele, mințea ochiul într-un fel, căci vedeam bine, foarte bine, deși în sinea mea îmi spuneam: E noapte! Am urcat cu Antoaneta pe acoperișul casei să vedem eclipsa de Lună. Ea fuma, era foarte calmă și-i plăcea mereu să-mi explice cum să-ți tai părul în funcție de fazele Lunii, mi-a spus iar, știam pe de rost. Muezinul începuse să se roage discret, în surdină, boxele erau la minimum dar suficient cât să auzim. Muzica fină, așa percepeam rugăciunea, mai ales din cauza vocii, ne acompania și știu că la un moment dat Antoaneta a spus: Plouă? Și eu am zis: Nu, cred că se roagă pentru că este eclipsă. Și ne-a bufnit râsul. Mirosea a parfum, mosc, ceva ciudat, multe combinații, nu puteam elucida ceva anume, era un amestec amețitor. Se spunea că atunci când un bărbat pune la fereastra casei bețe parfumate, soția care își știe rândul este așteptată. Antoaneta făcea un calcul, la patru soții, cu pauza lui de-o săptămână la purificare, eu completam, purificarea spirituală, și ea râdea și calcula mai departe, la patru soții și pauza lui de-o săptămână mi-ar veni rândul la două luni și dacă mă mai prinde și la perioada lunară mai aștept o tură. Eclipsa începuse, era liniște, aici copiii nu se jucau afară, nu băteau mingea, nu făceau gălăgie, doar rugăciunea muezinul îmi pătrundea fiecare celulă. Îmi plăcea să stau cu Antoaneta, nu știu ce ne lega, apoi am tăcut, ne uitam la eclipsă, ea fuma, eu nu. Ne mai uitam una la alta și zâmbeam, ea zicea: Hai să coborâm că ne dau dispărute! Și eu ziceam, să sune și la pompieri și nu mă mișc de aici. Cerul era ciudat, un negru impenetrabil și stele foarte puține, le numărasem pe degete. Ce stele puține, îi spuneam, și ea fuma, fuma și tăcea, ca și cum adevărurile nu se spun, se văd sau se simt.

„Scrisul e o consecință”, spune Antoine de Saint-Exupéry. Consecința este o urmă, o urmare, rezultatul a ceva, a unei fapte, a unei întâmplări, a unei idei. Dintre toate definițiile pe care le voi da în josul paginii aceasta mi se pare pe atât de simplă, pe atât de complexă. Scrisul e o consecință și atât.

Cine are puterea să scrie deodată nu mai este singur, iată de ce unii ca mine se trezesc la cinci dimineața să citească, să scrie, să aibă un timp doar al lor, alții după miezul nopții, specia asta de oameni nu face decât să caute liniște, întuneric. În bezna interioară cuvintele ies la suprafață. În fază incipientă, cine se apucă de scris nu cred că o face de dragul vreunei soluții. Soluție pentru ce și pentru cine? Cred că e vorba de un complex de reflexe necondiționate sau poate că da, cu gândul la un autor sau personaj care ne-a plăcut, cu gândul că puteam avea o altă viziune. Poate că scrisul repară ceva în noi, ne repune într-o funcționalitate, deblochează ceva care aparent lucrează în fundal, poate că fiecare om are perturbații și pot fi corectate, de ce nu, scrisul înviorează. Și vorba lui Andrei Pleșu, „scrisul e un fapt de care avem nevoie”.

Literatura, în mare parte, este despre sex, spune Anthony Burgess. Un prieten abia întors din Grecia a scris un articol despre Grecia și prostituatele de acolo. L-am întrebat în firescul meu, exact așa: Din toată Grecia aia mare și frumoasă, cu peisaje minunate și cultură milenară tu scrii despre femei ușoare? Și el, la rândul lui, în firescul lui, îmi răspunde simplu: Da. Apoi completează, ai dreptate, dacă funcționez sexual înseamnă că așa și scriu, acum îmi dau seama. Eu râd și acum. Emoții, traume, obsesii invadează fără să vrem pagina și, ca în cazul de mai sus, nici nu ne dăm seama de adevărul care curge din noi.

„Prin anii 1920 cercetătoarea Catherine Cox a studiat cazurile a 300 de genii din istoria lumii (Isaac Newton, J.S. Bach, T. Jefferson, etc) și a descoperit că aveau o caracteristică comună: o mare predilecție pentru notarea gândurilor și a sentimentelor intime în jurnale, poeme, scrisori adresate prietenilor sau familiei. Această caracteristică s-a manifestat la toți de la o vârstă fragedă. S-a mai descoperit că, geniile sunt foarte puțin diferite de oamenii obișnuiți, doar că au dat întâmplător peste diverse tehnici inclusive scrisul, ce le-au lărgit canalul atenției, transformând astfel percepțiile din subconștient în gânduri conștiente. S-a descoperit că doar 1% din populația globului folosește jurnalele, scrisorile sau cărțile pentru a-și înregistra gândurile, experiențele proprii și percepțiile despre propria realitate.”- citat.

Ce ne facem? Sau ce mă fac, eu nu scriu jurnale! Niciodată nu mi-am pus viața pe tavă, așa ca o tăietură rece pe burtă să se vadă toate măruntaiele, nici vorbă, literatura e altceva, acel ceva care mă face să văd intestinele curate și nu pline de sânge.

Când scriem pierdem sau nu contactul cu realitatea? Niciodată nu m-am putut privi din afară ci numai dinspre interior, ca și cum din mine s-ar propaga lumina și nu aș primi-o din exterior, cred că așa este scrisul pentru mine, vine din interior. Un alt prieten cu mulți ani în urmă, dacă-l întrebam ceva spunea: Mă găsești la terase, se referea la Centrul istoric. Pentru el scrisul era contactul cu oamenii, cu viața lor, cu viața străzilor, apoi venea acasă și scria despre unul, despre altul, dar scria. Sunt multe moduri și modele de-a scrie. Fiecare om are o tipologie, până la urmă fiecare își face propriul drum, oricum toate astfel de drumuri duc spre cimitir. Acel fel de-a te îngropa de viu în scris.

Se vorbește despre vocația scrisului, acea chemare inexplicabilă, înnăscută, o înclinație naturală, dar mai este și altă categorie, aceea care ține neapărat nu să scrie ci să publice, despre prima categorie este acest eseu. Oooff, da, „Fără literatură viața este un infern”, Charles Bukowski.

Dimineața, de cum deschid ochii particule de viață invadează ochii, mă ustură ca la o ușoară alergie, deschid fereastra, și mai mult, aerul rece aduce și mai multe molecule, ies pe stradă și deja sunt sufocată, respir milioane și milioane de spori, pulberi, bacterii, aburi, respirații, priviri, cuvinte, tăceri ale acestui oraș, inevitabil modifică în mine ce au de modificat, nici nu-mi dau seama cum, dar a doua zi sunt altcineva. Nu vă bazați!

(sursa foto: https://www.alamy.com/scrissors-cut-dotted-line-zig-zag-and-wavy-shap-icon-set-image470721431.html)