Alex. Ștefănescu 
N-am să uit niciodată o întâlnire a Anei Blandiana cu publicul dinainte de 1989. Poeta a electrizat asistența, recitând versuri subversive. Parcă o aud:
„O să vină ea,/ nu se poate altfel,/ O să sosească/ Şi ziua aceea/ Amânată de veacuri,/ O să vină/ Se apropie,/ Se şi aude/ Pulsul ei bătând/ Între zări,/ O să vină ea,/ Se simte în aer,/ Nu mai poate întârzia,/ Nu vă îndoiţi, o să vină/ Ziua aceea/ Orbitoare ca o sabie/ Vibrând în lumină.”
Publicul din sală s-a ridicat în picioare când poeta a declamat aceste versuri. Eram de faţă. Mulţi repetau enunţurile parcă profetice ale femeii cu înfăţişare nobilă, de o demnitate incoruptibilă, din faţa lor. Asistam parcă la depunerea unui jurământ colectiv.
Recitesc acum versurile ei, dintr-o ediție retrospectivă. Dincolo de politică, poezia Anei Blandiana este în esență o poezie de idei, dar în cazul ei aceasta nu înseamnă nici pe departe o poezie complicată, artificială, livrescă etc. Ideologizarea forţată a poeziei româneşti în timpul comunismului a creat o aversiune împotriva oricărei forme de lirism reflexiv, considerat aproape prin consens impur şi inautentic. Ana Blandiana reabilitează instantaneu genul, promovându-l pur şi simplu, fără să-şi ia măsuri de precauţie. Aşa cum alţi poeţi visează sau plâng sau îşi declară dragostea, ea gândeşte la scenă deschisă. Gândeşte firesc, în felul în care respiră. Nu îşi ia o poză de iniţiată, nu se înfăţişează ca o preoteasă a adevărurilor inaccesibile altora, nu vorbeşte sibilinic, ca să mărească impresia de profunzime. Reflectează şi atât. Ideile din poezia ei au o nuditate de statui antice.
Cei care o invidiază o acuză că a fost o poetă de prezidii, o persoană oficială, o răsfăţată a regimului comunist. În realitate, ea a fost doar confundată, temporar, de autorităţi cu o persoană demnă de încredere, tocmai pentru că nu ducea o viaţă boemă şi nu făcea gesturi teribiliste ieftine. În scurt timp însă, liderii comunişti au înţeles că atitudinea ei demnă şi raţională reprezintă o formă de opoziţie mai gravă şi mai greu de tolerat decât nonconformismul zgomotos al altora.
Ana Blandiana, originară din Timişoara, unde s-a născut în 1942, se numea la naștere Otilia Valeria Coman, iar după căsătoria cu scriitorul Romulus Rusan a devenit Otilia Valeria Rusan. Cei apropiaţi îi spun Doina. Însă „porecla” schimbată în renume, cunoscută de o lume întreagă şi având rezonanţa unui simbol al purităţii şi intransigenţei morale, este pseudonimul Ana Blandiana (poeta l-a compus preluând numele melodios al satului – Blandiana, din judeţul Alba – în care s-a născut mama ei şi desprinzând din el şi un prenume).
Înainte de 1989, ea a fost nesupusă ca un personaj responsabil, şi nu ca unul recalcitrant.
Valul revoluţiei din decembrie 1989 o aduce în echipa eterogenă de conducere a ţării, constituită în jurul lui Ion Iliescu (Consiliul Naţional al Frontului Salvării Naţionale). Mai devreme decât alţi intelectuali, ea îşi dă seama că girează involuntar, cu numele ei, o vastă întreprindere de restaurare, dacă nu a comunismului, cel puţin a poziţiei sociale a comuniştilor, şi părăseşte gruparea. Înfiinţează şi conduce Alianţa Civică, la care aderă o mare parte din societatea civilă românească, creează la Sighet, cu eforturi supraomeneşti şi sacrificii, împreună cu soţul ei, Romulus Rusan, Memorialul Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei, conduce PEN Clubul român.
În tot ceea ce întreprinde, Anei Blandiana se bazează pe o imensă cultură. Cunoaşterea nu-i dă poetei acea trufie care ne repugnă la alţi autori, ca un însemn al parvenitismului în lumea spiritului. Pentru ea, înţelegerea, cu un sentiment tragic, a lumii din jur constituie un mod de a fi. Deşi face parte dintr-o generaţie de poeţi care a repudiat raţionalitatea discursului liric, Ana Blandiana a reintrodus în poezie reflecţia, adevărata reflecţie, aceea pe care mari poeţi, ca Eminescu sau Blaga, au considerat-o adeseori o diafană materie primă pentru fabricarea lirismului.
Ana Blandiana este în întregime autoconstruită. Numele însuşi, pe care l-a făcut celebru, reprezintă o creaţie a sa. El îşi conţine propriul ecou şi are o muzicalitate simplă şi solemnă, specifică modului de a scrie al poetei.
Luciditatea Anei Blandiana, modul elegant în care îşi compune fiecare text, atenţia cu care îşi supraveghează gesticulaţia de om public sunt suspecte într-o ţară a spontaneităţii şi, mai ales, într-o epocă a „mizerabilismului”. Dacă ne depăşim însă prejudecăţile, nu se poate să nu admirăm această atitudine de om care nu datorează nimic nimănui.
