Carmen Sorescu 
Alături de oameni (II)
Dar bijuterii chiar mi s-a oferit. În totală antiteză cu strada meseriilor era strada cu aur, sutele de magazinașe se întindeau meticulos, strălucitoare, curate, luminate, numai că aici oamenii doar se plimbau, nimeni nu prea cumpăra, deși era 7$/1gr aur. Salariul lunar al unui localnic varia între 3-5$/ lună, așa se făcea că străzile erau pline de oameni care-și vindeau pe jos obiectele din casă. Am intrat într-un magazin de bijuterii, fără nicio intenție de-a cumpăra. Vânzătorul, pe care, de altfel, îl vedeam pentru prima dată, mi-a prezentat un set format din: lanț, cercei, inel, brățară; i-am spus că nu cumpăr dar el totuși mi l-a împachetat și mi l-a întins să-l iau acasă, să-l probez în tihnă, să cer acordul soțului și a doua zi sau când pot, chiar a subliniat, fără grabă, să mă întorc.
*
Cum mai spuneam cândva: melancolia și nostalgia sunt stări intermediare, bolnăvicioase care poartă pe covoare zburătoare; eu una prefer tristețea brută, chiar durerea. Prefer rana deschisă pe care să o pansez imediat decât duioase amânări. Am crescut la țară și știu ce înseamnă să te tai în cioburi, să te zgârii, să te urzici până la genunchi, să cazi din copac, știu ce sunt vânătăile, juliturile, înțepăturile de viespe, dar la fel de bine știu ce înseamnă, răsăritul, culesul fragilor, florile de cireș. Suferințele și fericirile sunt raționale pentru că sunt concrete, ele au lacrimi sau zâmbete, celelalte stări de visare spun doar: Ce-ar fi fost dacă…
*
Mai multe cortegii funerare de stări halucinante.
*
Asta înseamnă putere: când îți moare cineva drag, îl îngropi, îi faci parastasul și a doua zi te duci la treaba ta. Pe când melancolia cere visare, delir, nepăsare, pierdere, chiar moarte. Aceștia care aveți timp să muriți îngălați în angoasă să nu fiți morți deja!?
*
Poate părea straniu, chiar ingrat dar: Cu cât cunosc mai bine un om cu atât nu mai am nevoie de el. Acea nevoie care vine inconștient, la început sunt atrasă de oameni care au aceleași ocupații ca mine, într-un fel, viitorul să fie salvat, validat, să nu ne plictisim, de oamenii care au avut aceleași bucurii, aceleași tristeți, au călătorit în aceleași locuri, au trecut prin aceleași întâmplări. E plină planeta de oameni care să-mi corespundă și la un moment dat cade o barieră, ceva nu mi-a plăcut, profund și semnificativ, care să miște. Primul bec roșu, apoi al doilea, după care corpul, mintea, ambele amestecate se duc undeva departe de acel om, uitându-l. Poate procesul de curățare este firesc, dar parcă totuși prea repede. Cred că trebuie să stau undeva la jumătatea drumului mereu și să nu accept nicicând să ajung în casa lui. Odată ce-i cunosc toate măruntaiele, mizeriile, neajunsurile, barierele aflu că nu au de-a face cu mine.
*
În avion ai zice că te bucuri să vorbești cu cineva, dar de obicei acel cineva mă adoarme, ceea ce e un lucru bun. Bun ca o masă copioasă sau ca o carte “bună”, pentru că ambele obosesc, și paradoxal, mă digeră ele pe mine până mă pun jos. După care mă trezesc la prima zgâlțâială și pasagerul de lângă mine își continuă povestirea ca și când nu aș fi dormit suficient. Viața e o continuă deplasare spre mine, prin mine, un flux care trece din om în om. Sau moartea?
*
Am văzut prin aeroporturi tot felul de oameni, de toate religiile rugându-se mai mult în gând, cu ochii închiși și abia silabisind dar și cu voce tare. Rugăciunea, cel puțin la români, este un fel de-a pune în cârcă lui Dumnezeu ceea ce nu poți face. Apoi expresia: Nu mi-a dat Dumnezeu, vine ca o scuză: nu e vina mea, ci a Lui. Așa că, rămâne pe viața viitoare!
*
Supraviețuitorii lagărelor de exterminare ale Germaniei au trăit până la vârste foarte înaintate, unii dintre ei chiar și azi. Mă întreb oare în ce măsură s-a activat sistemul lor imunitar într-atât de mult, pentru că în jurul meu mor oamenii foarte tineri de 30, 40 de ani, 50 de ani, mulți, foarte mulți. Oare ce s-a întâmplat între zidurile Arbeit Macht Frei? Oare oamenii aceștia ce au în plus? Pentru că au, deloc metaforic. Aș spune că durerea de acolo a fost atât de mare, încât a anihilat orice altă boală apărută în viitor. Semnele de pe mâini au fost ca niște vaccinuri. Și mai mult de atât, cine le-a avut nu doar că a trăit mult, trăiește și azi, prin mine, de exemplu, care duc mai departe memoria lor. Există o expresie: ce nu te omoară te face mai puternic. Să ne gândim la ea și să luăm aminte că Germania a descoperit acest „tratament”, „mulțumită” ei sistemul imunitar al supraviețuitorilor a fost atât de bun.
*
Oamenii se pot ruina și singuri, din propria gândire, gândirea acestora funcționează precum valurile pe un țărm nisipos.
