Propagandă învinsă de candoare

Se mai reeditează, din când în când, romanul Desculț al lui Zaharia Stancu.

Publicat în 1948, romanul a avut parte, ulterior, de douăsprezece ediții în limba română şi a fost tradus în cel mai scurt timp în bulgară, cehă, daneză, engleză, finlandeză, franceză, germană, hindi, islandeză, italiană, japoneză, maghiară, olandeză, persană, polonă, rusă, slovacă, spaniolă, suedeză, turcă, ucraineană, urdu şi vietnameză (pe tema succesului său s-a şi creat un joc de cuvinte triumfalist, în stilul propagandei comuniste: „Desculţ străbate Pământul în sandale de aur”). Pentru cititorul de azi însă romanul prezintă interes mai mult prin ideea că a cunoscut cândva un moment de glorie.

Cauza perimării sale rapide o constituie excesul de jurnalism. De altfel, însăşi ideea scrierii romanului se datorează unui accident gazetăresc: negăsind repede un subiect pentru articolul său săptămânal din Contemporanul¸ scriitorul s-a apucat să povestească în câteva pagini, ca să salveze situaţia, o întâmplare din copilăria petrecută la țară; apoi Zaharia Stancu s-a lăsat convins de redacție să continue, cu intermitenţă, evocarea.

Din episoade disparate, scrise într-un regim de improvizaţie specific publicisticii şi însumate prin simpla juxtapunere, s-a constituit până la urmă un fel de roman. Lipsa de construcţie nu este deliberată, ca la reformatorii genului, nu este o anticonstrucţie sau un nou fel de construcţie, ci exprimă exclusiv concepția despre scris a unui gazetar.

Înzestrat cu sensibilitate şi spirit de observaţie, dar neavând o educaţie intelectuală făcută la timp (la douăzeci şi şase de ani îşi încheie studiile liceale, la treizeci şi unu îşi ia licenţa în litere şi filosofie), Zaharia Stancu s-a avântat în perioada dinaintea războiului în vârtejul publicisticii, acolo unde precaritatea pregătirii sale devenea insesizabilă. (În mod asemănător procedează un personaj al lui, Lenk, care, când vrea să uite că este şchiop, se aruncă în apă şi înoată.) Datorită împrejurării că în perioada aceea se făcea în România o gazetărie frenetică şi în general de bună calitate, cu concursul a numeroşi scriitori, el a rămas cu iluzia că literatura nu este cu totul altceva decât gazetăria.

Drept urmare, în roman găsim pagini de reportaj, de pamflet şi, bineînţeles, multă memorialistică, în conformitate cu înclinaţia autodidacţilor de a vorbi aproape exclusiv la persoana întâi. Există şi pasaje poematice ‒ singurele care pot fi considerate literatură.

Cartea a fost uneori prezentată ca o „monografie” a unui sat din câmpia Dunării în perioada care cuprinde ca eveniment principal răscoala ţărănească din 1907. În realitate, ea este o febrilă trecere în revistă a ceea ce ţine minte scriitorul din copilăria sa. Este adevărat că el ţine minte multe (şi cum vorbeau oamenii din sat, şi cum mirosea câmpul, şi cum decurgea o înmormântare etc.), dar memoria sa are un inevitabil indice de refracţie şi, în plus, este adeseori perturbată de imixtiunea impetuoasă a imaginaţiei.

Satirizarea protipendadei, în romanul Desculţ, are o anumită autenticitate, fiind expresia complexelor unui copil de oameni săraci, însă este dusă atât de departe, încât se vede clar că se înscrie într-o campanie propagandistică. Este celebru ‒ în sensul negativ al cuvântului ‒ episodul din roman cu „boierul” care, în timpul culesului viei, le pune botniţe culegătorilor, ca să nu poată mânca nici un bob de strugure. Asemenea fapte nu s-au întâmplat în România (decât, poate, săvârşite de psihopaţi), iar ca ficţiune romanescă suferă de neverosimilitate. Este în acelaşi fel celebru alt episod, cu alt „boier”, care, în timpul unor inundaţii catastrofale, se plimbă cinic cu barca pe uliţe, ca printr-o Veneţie autohtonă. România începutului de secol douăzeci nu era, totuşi, Roma lui Nero.

Autorul exagerează violent sărăcia în care trăiau el şi ai săi. Povesteşte cum umblau cu toţii îmbrăcaţi în zdrenţe şi desculţi, cum sufereau de o foame cronică şi cum ajungeau să mănânce scoarţă de copac sau pământ ars în cuptor. Rareori, poate, numai în caz de secetă catastrofală, se înregistrau asemenea gesturi disperate în satele românești.

Rămân secvenţele de proză poematică ‒ cum este, de exemplu, întreg capitolul Iarbă. Secretul farmecului lor constă în numirea, cu o simplitate solemnă, de inspiraţie biblică, a unor situaţii vechi de când lumea, anistorice:

„A venit vântul dinspre Dunăre, vânt cald.

Şi vântul a adus nori.

Şi norii au adus ploaie, ploaie grasă, ploaie caldă, ploaie de primăvară.

Ploaia bună a înviorat pământul.

Câmpul nesfârşit a înviat.

Pretutindeni miroase a iarbă proaspătă, a iarbă nouă, a frunze noi şi a grâu care a crescut mai mult de două palme deasupra pământului.

Peste oamenii împuşcaţi şi îngropaţi adânc a răsărit iarbă nouă, iarbă proaspătă.”

Până la urmă, candoarea scriitorului care a copilărit la țară învinge în romanul Desculț.