Al. Cistelecan 
Nimeni n-are pretenția ca Biblia să fie și un tratat de estetică. Dar asta nu înseamnă că nu e. Marile probleme ale creativității și receptării sînt teme recurente în ambele Testamente. Teologii se vor simți poate lezați de modul în care am transferat una dintre cărțile profeților – Iona – pe seama problemelor literare, dar presupun că nu e un abuz capital, ci doar unul venial. În orice caz, scala metodelor interpretative a lui Origene ne-ar îngădui, cu bunăvoință, încercarea.
Dintre toţi profeţii, Iona e, de departe, preferatul literaţilor (poate la paritate cu Iov, ca frecvență). Şi nu fără rezon. În primul rînd pentru că aici literaţii găsesc o parabolă eroică şi deopotrivă dramatică a scrisului; se regăsesc pe ei ca purtători ai unei vocaţii blestemate, se regăsesc în condiţie misionară, ca mesageri ai unui adevăr teribil, ai unei somaţii mai mult decît drastice; regăsesc, aşadar, un sens plenar al responsabilităţii literaturii, dincolo de valenţele de consumerism ale acesteia; regăsesc transliterarul în literar; dar mai ales îşi regăsesc întreg scenariul tragic al operei, care implică în prealabil o scufundare în moarte, o peripeţie a infernului, o cunoaştere intimă a genunii şi a măruntaielor lumii şi abia apoi o iluminare şi o ieşire salvatoare în scris, cu revelarea acestei aventuri în profunzimile lumii şi fiinţei; regăsesc, pe scurt, scrisul salvific după o aventură în moarte. Autorul trebuie să moară, iar opera trebuie să-l salveze; autorul e pe pragul morţii, dar opera îl salvează – acestea sînt banalităţi metaforice pe care Cartea lui Iona le exprimă în modul cel mai abrupt. Ce investitură mai eroică se poate da operei? Aceasta e cea mai emfatică dintre toate: opera mîntuie, opera e, în fond, christică; e o cruce, iar autorul – un crucificat. Angoasă, spaimă de propriul destin, rătăcire, moarte, infern, experienţă concretă a temeiurilor, iluminare şi salvare – iată un drum al operei mai mult decît onorabil prin patetismul episoadelor sale. Nu-i, aşadar, de mirare că scriitorii au făcut din Iona răsfăţatul lor. La noi, cine nu ştie?!, Marin Sorescu; la unguri, de-o pildă – Babits Mihaly, care a rescris în 1938 Cartea lui Iona (apărută şi pe româneşte, la Kriterion, în 2002).
Iona e profetul scriitorilor. Lor le vorbește în primul rînd. Poate tocmai de aceea nici nu e considerat de specialişti ca un profet adevărat, în linie cu ceilalţi. Cartea lui e mai degrabă o nuvelă a vocaţiei şi a scrisului decît o profeţie. O nuvelă despre vocaţia ca destin şi despre malentendu-ul etern dintre operă şi autor; o nuvelă despre măreţia şi generozitatea operei şi despre meschinăria şi cinismul autorului. Nu fără un dramatic episod dedicat receptării.
Dacă vreun teolog exigent va citi aceste însemnări, el se va supăra, cu dreptate, de două ori: mai întîi pentru că va regăsi aici banalităţi aproape riguroase şi apoi pentru deturnarea în sens strict literar a Cărţii, deturnare care, fireşte, n-are cum să nu fie abuzivă. Dar nu cu teologii am eu treabă, ci cu scriitorii, oameni nu mai puţin însemnaţi (stigmatizați) şi consideraţi, în genere, printre „chemaţi”. Măcar de principiu.
Ca toate cărţile profeţilor, şi aceea a lui Iona pune, desigur, mai întîi problema vocaţiei. Nu le-ar strica nici scriitorilor, oameni cu vocaţie ori măcar cu închipuirea sau amăgirea ei, să-şi mai reamintească şi sensul tare al acestui concept. Chemarea (sau vocatio, cu subsensul ei de „invitaţie”, prin urmare putînd presupune şi un refuz, chiar dacă nu e de bonton) e, de fapt, un ordin, o comandă existenţială. Dumnezeu îi vorbeşte lui Iona ca un general, ca un şef, şi-l pune în faţa unui imperativ, nu a unei opţiuni.
Vocaţia nu e benevolă şi nu e nici o simplă violenţă asupra unui ins; ea e Violenţa însăşi; vocaţia e destinală; vocaţia e destin. Iona nu va mai avea scăpare pînă n-o va împlini. Dumnezeu nu-l lasă nici să moară pînă nu-şi face treaba. Asta-i problema cu vocaţia: ea e ceva fără scăpare, nu poate fi fentată în nici un fel şi prin nici un truc. (Se-nţelege că în aceste condiţii nici nu poate fi mimată, oricît ar fi bagatelizat-o literaţii).
Dac-ar fi numai atît poate nici n-ar fi rău; dar vocaţia e ceva atît de atroce, atît de cumplit, încît e preferabil s-o ştergi din calea ei. Cum face Iona, care-şi lasă casă, masă, nevastă, amantă, părinţi, copii etc. şi-o şterge englezeşte. E mai comod un exil decît o vocaţie; e preferabilă o viaţă de outlaw decît una marcată de vocaţie. E drept că Iona o şterge şi din cauza conceptului confuz pe care-l are despre Dumnezeu. Deşi ştie că acesta a făcut cerurile şi pămîntul, el încă mai crede că Dumnezeu e şef doar peste un district, peste districtul Israel; crede că tulind-o la barbari scapă de sub jurisdicţia Lui. În drumul său spre operă, Iona (scriitorul) trebuie să facă şi această experienţă a rătăcirii, pînă să facă experiența directă lui Dumnezeu şi a vocaţiei, ambii atotputernici, ambii fatali, nu facultativi; nu virtualităţi, ci imperiozităţi. E o experienţă a prigoanei, desigur, dar şi a limitelor: nici vocaţia nu poate fi trişată, nici Dumnezeu. Scriitorul e prizonierul amîndurora; e captivul lor – dacă e vorba de două lucruri, şi nu de unul. Dar primul semn al vocaţiei e spaima teribilă din faţa ei, încercarea de a-i scăpa, angoasa; dezertarea, mai întîi, şi abia apoi experienţa şi conştiinţa fatalităţii în cleştele căreia e prins scriitorul.
Şi moartea e preferabilă vocaţiei, nu doar exilul. Lui Iona i-ar conveni mai degrabă să moară decît să se întoarcă, prizonier, la treabă. Vocaţia nu e ceva burghez, ea e nimicitoare; nu e ceva suportabil, e ceva mai îngrozitor decît moartea. Ăsta e riscul scriitorului, la urma urmei. Şi asta spune cît de paroxistic trebuie el să se implice în operă, cît de funestă, fericită şi absolută trebuie să fie asumarea operei. Scrisul nu-i treabă de conţopişti, de birocraţi ai paginilor; el e mai primejdios decît viaţa şi decît moartea luate laolaltă. Nu exagera Rilke atunci cînd îi spunea lui Kapus să scrie doar atunci cînd simte că, dacă nu scrie, moare.
Dar dacă vocaţia e destin, nici moartea nu-i poate sta în cale. Iona nu-şi poate păcăli destinul ca vocaţie sau vocaţia ca destin. Dumnezeu îl scoate din iad şi-l retrimite la treabă. Dar oare Dumnezeu îl scoate de-acolo sau opera? Cine e, de fapt, aici, instrumentul celuilalt? Opera e un instrument al lui Dumnezeu, desigur, dar şi Dumnezeu e un instrument al operei. Opera neîmplinită îl aduce înapoi la viaţă pe Iona, chiar dacă o face cu mîna lui Dumnezeu. Cauza finală e, însă, opera; Dumnezeu e doar cauza instrumentală.
Peripeţia lui Iona prin moarte şi prin infern (partea eroică a nuvelei) e cu deosebire plăcută scriitorilor; scrisul presupune această experienţă a morţii, a cunoaşterii participative, a coborîrii în informul infernal. De aici prestigiul revelaţiei scriitorului: din experienţa concretă a infernului, din prăbuşirea în prăpastia angoasei. Şi tocmai aici, pe pragul morţii, are loc iluminarea: rebelul Iona se întoarce la rugăciune. Revolta lui devine rugăciune. E mai mult decît o cedare şi mai mult decît o pocăinţă: e revelaţia unui Dumnezeu cu adevărat atotputernic şi plin de dragoste; pe fondul acestei revelaţii îşi asumă Iona responsabilitatea operei. Dar iubirea divină, tocmai pentru că e maximală, tocmai pentru că e absolută, e atroce; nu mai puţin, în orice caz, decît ar fi ura divină, dacă aceasta ar exista. După această confruntare cu Dumnezeu, cu vocaţia şi cu moartea, Iona îşi va scrie opera. Se duce aţă la Ninive şi caută o editură centrală; acolo, la Humanitas, şi nu la vreo editură marginală, îşi publică el avertismentul. (Ninive poate fi străbătut în trei zile, iar Iona se oprește chiar în mijlocul orașului, după un marș de o zi și jumătate).
Iona e un scriitor norocos: dă peste un public neaşteptat de receptiv, peste cititori care-i decodifică realmente mesajul; cititori care, mai mult, transpun mesajul operei în viaţă, fac din acest mesaj regulă de viaţă. Nu sînt simpli exegeţi, nu sînt simpli critici literari, mulţumiţi cu pura intelecţie: ei trăiesc opera; mai precis, sensurile acesteia. Ce scriitor şi-ar visa mai mult? Ce scriitor poate nădăjdui la cititori mai receptivi decît proştii din Ninive, care nu deosebeau stînga de dreapta? Cîţi şi-au văzut opera acţionînd atît de direct şi de radical? Proștii din Ninive au sărit peste nivelul literal și peste cel alegoric din tratatul lui Origene și s-au oprit direct la hermeneutica simbolică. Iona ar avea toate motivele să fie încîntat. El nu mai trebuie să deplîngă incapacitatea cuvintelor, nu mai trebuie să recite elegia logos-ului şi să se lamenteze de neînţelegere; poate vedea logosul în acţiune, poate vedea literatura lucrînd la convertire. Poate vedea cuvîntul devenind acțiune existențială.
Cînd colo, însă, el e negru de supărare. L-a cuprins, brusc, boala urîtă a autorlîcului. Iona nu se mai crede un poştaş, un mijlocitor: el e autor. Un autor prost, ataşat de sensurile prime, literale, ale propriei opere; un autor care nu e de acord cu exegeza, cu ilocutoriul din operă, cu decodificarea acesteia. Pentru că mesajul lui era, literal, o ameninţare, Iona îi cere lui Dumnezeu să nu-l dezmintă literal: să transforme Ninive în Auschwitz, să-i extermine pe amărăştenii de-acolo. Iona a adus la Ninive o ideologie, un program; treaba lui Dumnezeu e să le aplice. Să pună bomba pe amărîţi, să-i transforme în scrum, numai să nu-l facă pe Iona de ruşine, să nu apară el mincinos. (În ochii cui, ne-am putea întreba, dacă singurii martori ai mesajului ar fi exterminaţi?). Nu-i adevărat că Iona nu cunoştea (sau nu presimţea) sensul salvator al propriului mesaj, al decodificării acestuia; cînd îi reproşează lui Dumnezeu nestatornicia, ştie bine că aceasta vine din iubire, din iertare; iar iertarea vine din pocăinţă, din îndreptare; adică anume din lectura corectă. Iona, de fapt, se opune descifrării operei; vrea un public tembel și vrea ca el să fie protagonistul, nu opera – și mai ales, nu interpretarea acesteia. Eşti prea milos, îi spune el Domnului, ştiam c-o să-mi tragi clapa; dar noi avem un contract şi tu trebuie să-l respecţi în literă, ca să nu mă fac de rîs. Am vestit moarte – moarte să fie!
Lecţia pe care i-o dă Dumnezeu în final, despre rosturile iubirii – şi ale operei –, e zadarnică. E mai mult ca sigur că supărarea lui Iona încă n-a trecut, că scriitorul va regreta în etern preeminenţa sensurilor decodificate asupra celor literale. Că va dori să aibă el dreptate, şi nu opera.
Nu-ncape vorbă că e regretabil să-l vedem pe scriitor atît de mărunt, atît de cinic – în comparaţie cu propria operă. Dar cam asta-i situaţia. Scriitorul poate oricînd să pretindă un nou Auschwitz, în ciuda operei, din vanitate etc. Dar adevărul operei nu e adevărul scriitorului, ethosul operei nu e cel al scriitorului (cel puţin dacă el însuşi n-o înţelege şi nu şi-o asumă ca dar, fie şi ambalat în ameninţări). Opera e salvatoare, pentru scriitor şi cititor deopotrivă. (Afară, fireşte, de cititorii care iau de bună literalitatea şi care sînt gata oricînd să facă lagărele revendicate de Iona, satisfăcînd astfel orgoliile scriitorului). Conflictul interpretărilor a fost deschis de acești doi protagoniști, dintre care unul neagă, de fapt, dreptul la interpretare. Dar opera fără interpretare nu există. Interpretarea e asumare; ea e, de fapt, viața operei.
