M-am născut mereu în același loc

în care, pe rând, am fost
fir de iarbă, animal speriat, frunză, apoi copac întreg
– nivelul maxim acceptat al evoluției –
Apoi, într-o noapte în care viscolul spulberase zăpezile
m-am născut om, am involuat
Îngrămădit la un loc cu ceilalți, într-o cameră strâmtă, respiram,
trăiam de pe azi pe ieri,
simțeam
Vântul mi-a cântat, m-a legănat, împreună cu umbrele
– pe peretele dormitorului se perindau mereu spectre,
un fel de cinema rudimentar –
Au fost apoi zile cu furtuni de zăpadă, au urmat nopți însorite
Într-o splendidă singurătate,
cu mânecile suflecate mi-am scris poemele pe podeaua casei,
cu scrumul țigărilor, cu miezuri de pâine și cu puținul talent într-ale comunicării cu morții
I-am plâns mereu mai mult pe vii,
pentru că ei simt toată durerea
Cei plecați sunt, poate, copaci,
sau, la un loc cu șoarecii se hrănesc cu ceea ce cade de la masa mea
și cresc printre bârnele casei,
trag după ei acest car de luptă, în care eu, cezarul umbrelor
revendic ce-i al meu