Totul despre Eminescu?

Centrul vechi, o seară de ianuarie, ora 8 fără câteva minute. Strada Franceză e scufundată într-un întuneric aproape total. O serie de foste localuri sunt acum închise. Nu se vede niciun număr, iar puținele ferestre și uși luminate arată că înăuntru sunt doar cei care lucrează pe-acolo.

Merg în continuare spre numărul 12, punctul unde se va vorbi despre Eminescu. La JOINt. Locul pe care Nicoleta Savin l-a ales cu ceva vreme în urmă pentru a discuta despre Cultură. Pentru că, fără îndoială, jurnalista face parte dintre cei care cred, parafrazându-l pe Marin Sorescu, că „unde Cultură nu e, nimic nu e”.

Invitatul acestei luni este Nicolae Georgescu, un eminent specialist în Eminescu. Unul dintre puținii care și-au dedicat cea mai mare parte a vieții lor Poetului. Localul se umple încet-încet de oameni cu priviri luminoase care au renunțat la petrecerea unei seri în stil domestic și au venit să afle, după cum promite titlul de pe afiș, „Totul despre Eminescu”.

Și, după o scurtă așteptare, începe dialogul. Relaxat, apropiat, ușor amar, vag agresiv în unele puncte și, în același timp, academic.

În 2002, Nicolae Manolescu trăgea un semnal în „România literară”: De la Perpessicius, nimeni n-a mai cercetat integral manuscrisele poeziei. între ele şi formele publicate, sub supravegherea poetului, în Convorbiri literare sau, sub aceea a lui Maiorescu, în ediţia princeps, există numeroase deosebiri. Cele de punctuaţie n-au reţinut mai deloc atenţia pînă la studiul dlui Georgescu. Dacă însă eu am înţeles bine demonstraţia din acesta din urmă, erorile de lecţiune a virgulelor şi restul produc suspiciuni multiple cu privire la sensul unor poezii.

Și, firește, deși au trecut 14 ani de-atunci, nu s-a schimbat nimic. De la virgulele lui Eminescu (care, puse corect, conform ediției princeps, ar schimba sensul multora dintre poeziile lui), la inexistența unui Institut Eminescu sau, ce să mai vorbim, a unei Enciclopedii care ar trebui să ne definească „de la origini și până în prezent”, problemele sunt acute în stabilirea românilor ca națiune. Nicolae Georgescu dă senzația unui Don Quijote, luptându-se cu aceleași mori de vânt, de astă-dată, culturale, eminesciene. Și oficialitățile, în afară de niște discursuri sforăitoare, fără substanță, pe 15 ianuarie și 15 iunie, în fiecare an, nu fac niciun gest valoros, profund, util și reconstructiv. Cum nu au făcut nimic nici cele din timpul lui Eminescu. În afară, desigur, de a-l trece sub interdicție pe gazetarul virulent. Inclusiv sub interdicția de a apărea în vreun loc public.

Am aflat, printre altele, că Eminescu și-ar fi dorit să reprezinte România, ca ministru de externe sau pe un post de atașat cultural (cum s-ar numi azi). Nu a fost socotit suficient de valoros, nu prezenta încredere. Oare acum, un ziarist și un poet de talia lui ar avea vreo șansă? Răspunsul cred că nu mai trebuie formulat – este cunoscut de cei mai mulți dintre noi.

Nicolae Georgescu este un savant. A dovedit-o inclusiv aseară, fără emfază, prin ceea ce a povestit, a explicat, a comparat. S-a menținut permanent în limitele studiilor și observațiilor întreprinse de-a lungul timpului, fără a cădea în capcana întinsă de o parte din public, dornic de a afla „cum era omul Eminescu”. „Nu am putut ajunge la omul Eminescu, nu l-am putut prinde, cercetările mele se opresc la opera lui”. Și, de fapt, așa cum întreba și vorbitorul, de ce este așa de important să știm cum era omul Eminescu? De ce există o asemenea curiozitate (doar) pentru acest aspect? Singurul sfat pe care și-a permis să-l dea privind viața poetului a fost să acceptăm și să respectăm modelul ușor idealizat creat de Călinescu, acela al unui Eminescu sacrificial. Și să ne concentrăm asupra a ceea ce a creat Eminescu, fie că e vorba despre poezie sau despre gazetărie. Îl reprezintă mult prea bine. Dar să fim atenți și la mistificările inutile care se perpetuează de la secol la secol.

Voi încheia cu felicitări adresate doamnei Nicoleta Savin. Întâlnirile pe care le organizează la JOINt nu sunt, teoretic, transmise la televiziune, nici măcar la una de nișă. Și, totuși, dânsa își creează o arhivă, așteptând, răbdătoare, să apară un interval „liber” de peste o oră când ar putea să strecoare dialogurile cu oamenii deosebiți care vin în Centrul Vechi, pe Strada Franceză, în fiecare joi. Vor fi difuzate probabil la o oră pentru care nu se face publicitate și care nici nu se bucură de vreo audiență ieșită din comun. Știind, doar, că e un pas mic, unul care există în ciuda mai-marilor care vor să îngroape cultura și pe cei care nu-și doresc decât să o promoveze.

Iar în ceea ce îl privește pe Eminescu cu toate problemele pe care le ridică inclusiv la un secol și jumătate de la moarte, îi voi da din nou cuvântul lui Nicolae Manolescu care afirmă că „e necesar ca tribunalul oamenilor cultivați, cum era numit odinioară, (…)să impună o schimbare necesară în opinia publică. E vorba, în fond, de Eminescu.”*

*citat de pe adevarul.ro, decembrie 2015

 Imagine cover de pe ziuaveche.ro