Liviu Ioan Stoiciu Ultimul drum e fără sfârșit? Nu mai înțeleg
nimic – merg în fiecare zi, fără
oprire, resemnat și nu ajung nicăieri, aceeași lume
întâlnită, bufetul gării este plin, miroase
a fân, au cosit bălăriile pe linie, în luna iulie pe aici
e cald și bine dacă ai burta plină, ai
auzit de unul ca mine care să vrea să moară? De ce nu te
poți tu bucura cu adevărat de nimic?
De ce nu-ți găsești o icoană? Ce-ți mai lipsește? E
atât de dramatic? Nu ești iubit? Nu
iubești? N-am noroc, nu mă mai recunosc, pierd
încetul cu încetul totul…
Dau din cap. Trec pe lângă tufe mult
mai înalte decât mine de cucută, oare o mai fi azi
otrăvitoare cucuta? Aș putea să încerc
să beau cucută… Cineva se luptă pe viață și pe moarte
cu mine în ascuns. Cine? Lasă,
vei avea ce-ți dorești în ceasul când nu vei mai gândi atât.
