Liviu Ioan Stoiciu E luat pe sus de coloana de praf, ridicat
la cer și trântit de pământ, risipit, adormit, adunat iar
la loc și presărat peste Siret, la pod, la
Adjudu Vechi – praf ridicat de basculanta pe 14 roți,
care transportă pietriș? N-au trecut pe aici
mângâierea și neajunsul? Privește în apa Siretului, plecat
la vale, printre pietrele mari din
albia scăzută, după pești, nu vede niciunul… E o zi
frumoasă pentru a muri, se gândește. Totul
merge numai înainte, de fapt? Stă cu capul cuprins în pumni,
așezat, și-a pierdut și ultimele calități, nu mai poate
să aprecieze ce e frumos, nici nu mai simte
ce contează cu adevărat pe această
lume. E atâta verde de jur împrejur. Degeaba. E tot amărât,
n-a înțeles nimic din ce a trăit…
Luat pe sus de coloana de praf, întrebat iar dinlăuntru: ai
văzut, în sfârșit, din abis, ce înseamnă
umilința?
