Mică introducere la ratarea cititorului de poezie

E deja destul de multă vreme de cînd autorităţi (critice, dar nu numai) îndeajuns de competente ne-au avertizat de faptul că, peste noapte sau mai încet, dar oricum sigur, cititorii de poezie par să fi dispărut fără urmă (gurile rele spun chiar că ar fi dispărut cititorii ca specie). Atît de fără urmă încît nici cei mai versaţi paleontologi n-ar mai izbuti, peste ani, să le reconstituie profilul. Ba nici măcar să le evoce amintirea. Secta (căci nu era oricum mai mare de atîta), cel puțin la noi, s-a volatilizat, chipurile, pur şi simplu: n-a şters-o englezeşte în altă parte, n-a plecat nici la cerşit în Italia, nici la căpşuni în Spania, ci, literalmente, s-a topit din cultură. Pe bună dreptate s-au ridicat, în consecinţă imediată, voci ce pretind ca poezia să fie scoasă din literatură şi să nu se mai editeze, că nu-i pentru cine; şi nici să nu se mai acapareze preţioase pagini de reviste cu interpretarea ei, numai aşa, pentru a speria bieţii cititori de romane cu o fantomă. (Mai acum cîțiva – destui – ani, Ion Simuț și-a ridicat lumea-n cap cerînd să nu se mai editeze cărți de poezie pentru că nu mai sînt cititori pentru ele. Ridicatul lumii în cap e un ritual la Simuț, practicat din cînd în cînd ca să simtă că trăiește cu adevărat, așa că nu-i de mirare că a profitat și de această temă, cu toate că nu cred că avea la îndemînă vreo cercetare relevantă. Nici eu n-am, dar cred tocmai dimpotrivă, că niciodată nu s-a citit – chiar multă nu s-a citit niciodată, oricum – mai multă poezie decît acum. Tirajele mici sînt compensate de șansele oferite de internet și de agresiunea recitalurilor și lecturilor publice la care poeții convoacă lumea cu goarne mediatice tot mai răsunătoare; ca să nu mai pomenesc și de exhibiționismul poetic de pe facebook).

Să nu mă iau însă după mine și să admitem de bună sumbra constatare. Acuma, ce-i drept, fără cititori, poezia şi-a pierdut, cu siguranţă, măcar un rost – adică măcar pe acela de a fi citită (de a fi un dar făcut cuiva sau o mînă întinsă spre cineva); chiar dacă, odată cu această pierdere tragică, aşa cum stă bine oricărei pierderi, ea nu şi-a pierdut şi orice rost. Căci, bunăoară şi nu mai departe, una e rostul de a citi poezie şi alta – de nu cu totul alta – cel de a o scrie (un rost greu, de-a dreptul existențial, măcar pentru o parte din cei care-o scriu). Şi pînă nu se pierde cumva-cîndva şi acest rost, lucrurile rămîn cam irezolvabile, oricît de dramatice: vor fi tot timpul unii care să scrie poezie, deşi nu mai există, nici de leac, din cei ce citesc. Dar asta e: poezia e, oricum, cu sau fără cititori, un gen disperat (scris de oameni a căror singurătate nu poate fi exorcizată prin nici o altă metodă).

Poate tocmai de aceea, pe măsură ce dispar cititorii de poezie – şi exact în aceeaşi măsură – par a se înmulţi scriitorii de poezie. Scriitorii de poezie nu trebuie însă confundaţi – în nici un caz, nici chiar în cel mai disperat dintre cazuri – cu oarece cititori de poezie. Dacă între cele două specii ar exista un raport, nu zic de echivalență, dar măcar de coerenţă, poezia ar fi cel mai prosper gen. S-ar bate pe ea toate editurile, iar librăriile şi-ar umple bucuros – şi încă cum! – rafturile cu volume de poeme. Să punem numai ipoteza că din cele cîteva mii de poeţi români cam a treia parte – nu mai mult – ar şi citi ce scriu confraţii în materie, numai aşa, de curiozitate, din interes minim de profesie. Toate planurile editoriale s-ar da brusc peste cap şi poezia ar deveni marfa cea mai rentabilă. Fireşte că o asemenea ipoteză nu e nici baremi naivă sau utopică, fiind, în schimb, de-a dreptul absurdă. Dacă e ceva de care scriitorul român de poezie se fereşte mai rău ca de ciumă, acel ceva e chiar poezia confraţilor; a celor de azi în primul rînd, dar şi a celor de ieri, fără discriminare. (Dacă, tot prin ipoteză de absurd, vor fi existînd cîteva excepţii, fireşte că-mi cer cuvenitele scuze; dar nu cred să fiu pus prea des în această ingrată și binecuvîntată situaţie).

Problema nu e, însă, că ar fi dispărut – şi încă nu de mult, fie pe faţă, fie pe furiş – cititorii de poezie. Asta ar fi o simplă (deh!) criză (de oameni sensibili, să zicem); şi încă nu s-a inventat criză care să nu-şi caute soluţia şi care, fie cît de greu, să n-o găsească cumva, să nu revină la echilibru. Problema e, de fapt, mult mai gravă şi mai iremediabilă.

Problema adevărată e că n-au existat niciodată cititori de poezie, că nu pot exista cititori de poezie. Iar asta numai dintr-un singur motiv, unul şi acelaşi pentru toate societăţile şi timpurile: pentru că poezia, de fapt, nu se poate citi. Nu cum ar trebui citită. Nu cum s-ar cuveni citită.

Și nu pentru că n-ar avea cine (din cine ştie ce pricini de cultură, de educaţie sau sociale); şi nici pentru că unii – ori toţi grămadă – n-ar vrea (din cine ştie ce carenţă, de obicei admirabilă); ci pur şi simplu pentru că poezia e ceva ce nu poate fi citit nicidecum – nici de vrei, nici de nu vrei, nici de-ţi place, nici de nu-ţi place. Citită – adică înțeleasă, asumată așa cum îi pretinde firea (pătrunsă aș zice, dar mi-e jenă de posibilele conotații).

Povestea cu cititorii de poezie care ar fi existat vreodată, în vremurile literare bune, e o scorneală de literaţi; ba chiar curată invenţiune fictivă de poeţi. Iar legenda „vîrstei de aur” a cititorilor de poezie e mit direct; în sensul că e sfruntată excesiv. Specia asta n-a existat nici pe vremea „Cîntării Eladei”, atunci cînd Ion din Chios lua toate cununile la festivaluri, nici pe vremea „Cîntării României”, cînd ceva poezie (totuşi!) se recita pe stadioane şi-n săli de sport arhipline. Asta e doar semn că şi poezia poate face audienţă, că şi ea poate face spectacol, dar nu e deloc semn că poate fi şi citită.

Şi nu pentru că la cititul de poezie s-ar pricepe doar ceva experţi (extrem de puţini, fireşte, cum sînt experţii pe orice domeniu), iar masele ar profita doar cu urechea de poezia-show ori de poezia-şlagăr. Nici vorbă de-aşa ceva! Tocmai că la poezie nu există experţi, nu există clase de abilitare: poezia ne trimite pe toţi în clasa I primară. Aici nu există calificare nici măcar pentru clasa a II-a.

Cititul de poezie se face pe litere, împiedicat la fiecare pas, bîlbîit şi stîrnind de fiecare dată tot scandalul (ori măcar amintirea lui) care leagă sunetul de semn şi pe amîndouă de sens. Ar trebui să retrăim miracolul prin care un desen începe să vibreze și să cînte, iar desenele alăturate să însemne și să desemneze lucruri din viața noastră. Ar trebui baremi să ne amintim de mirajul codificării lumii prin mici desene și prin metamorfoza lor în sunete și sensuri, în lucruri și idei/stări.

Cititul de poezie nu ne trimite însă doar înapoi la stupoarea naşterii sensului, ci mult mai înapoi, pînă la stupoarea naşterii limbajului; ba chiar a sunetului elocvent şi semnificant ca atare. Fiecare poem adevărat implică o geneză a limbajului și a vorbirii articulate, e o filogeneză a vorbirii. Auzim (ar trebui să auzim) această arteziană în substratul poemelor, căci ea e acolo. Poemul trăieşte (retrăieşte) întotdeauna acea spaimă inaugurală, întemeietoare, care îmbină gestul, sunetul, semnul şi sensul în potenţial comunicativ şi simbolic. Retrăieşte condiţia plasmatică a limbajului înainte de a trăi condiţia lingvistică a acestuia; nici nu mai vorbim de condiţia semantică, mult prea tardivă. Vede ca materii abia pregătite să intre deodată în sinteză eufonia, scriitura şi semnificaţia. Şi vede dincolo de limbajul articulat şi decantat: vede rădăcina corporală a limbajului, simte limbajul ca spasm corporal (prelucrat), ca dans imitativ al muţeniei pre-lingvistice (cam aşa cum îi explica Socrate lui Hermogenes). Ar trebui să simțim chinul originar al coardelor vocale în tentativa lor de a transfigura zbieretele, mugetele, gîngurelile și scheunăturile în vorbe articulate – și de acolo, încetul cu încetul, în specii de poezie (care nici nu sînt altele decît cele exprimate prin chinul speciei de a ieși din muțenie). Poezia nu se scrie cu cuvinte (orice-ar fi zis Mallarmé), nici gata făcute, nici abia făcute; ea se scrie cu pre-cuvinte mai întîi şi abia apoi cu cuvinte care abia atunci se nasc; ea scrie, de fapt, geneza cuvîntului, ducîndu-l înapoi şi scufundîndu-l în condiţia lui de senzaţie corporală şi ridicîndu-l încet (încet de fulgerător) la condiţia de senzaţie intelectuală; ea reface lanţul de senzaţii care leagă muţenia elocventă, comunicativă, de incantaţie şi de sensul simbolic. Prima spaimă pe care o stîrneşte e cea a corzilor vocale; abia ultima e cea a corzilor intelective (și doar de aici începe aventura explorării ei „intelective”, care depinde, desigur, de cultura, sensibilitatea și bunul simț critic al fiecăruia, mereu însoțit însă de conștiința eșecului perceptiv și comprehensiv; lectura unei poezii e o continuă dezamăgire de sine, căci ea nu relevă decît neputința de a intra în depozitul de inefabile; la capătul ei, cum bine zicea Vladimir Streinu, ne așteaptă și o „dramă intelectuală”, nu doar o satisfacție. Sentimentul ratării e umbra lecturii de poezie, cu atît mai consistentă cu cît ne dăm seama că explorăm doar marginile și că nu vom ajunge nicidecum la miezul poeziei, care va rămîne veșnic netradus și poate chiar neatins; care e intraductibil și intangibil. Are și hermeneutica falimentele ei.) Fireşte că la asemenea lectură nu se poate merge în pas alergător, ci numai din piedică în piedică iar capătul poemului e doar o linie de orizont. Cine are răbdarea să citească un poem, fie cît de scurt, pînă la capăt?!

E acum admis de (mai) toţi teoreticienii că poetul operează, simultan, cu toate sensurile strînse în dicţionare pe seama fiecărui cuvînt; că el le actualizează pe toate, le mobilizează într-o nouă sintagmă şi le antrenează într-un efect de sinteză şi de fascicul; că, prin urmare, el face vie arheologia cuvîntului, aducîndu-i întreaga devenire la vedere şi folosindu-i toate virtualităţile. Şi că, în cel mai bun caz (adică mai uşor pentru cititori), pune aceste sensuri într-o ecuaţie piramidală, privilegiindu-l pe unul ca vîrf sintetic. Dar nu-i deloc obligatoriu să le stivuiască în această ordine cu baza largă şi vîrful îngust; mai ales că poeţii nu agreează mecanismele de sărăcire a limbajului, ci, dimpotrivă, pe cele de eflorescență. Aşa încît sensurile pot sta cam în relaţia în care stau, în formulele chimice complexe, elementele: într-o spaţializare inefabilă, dar legică.

Şi dacă ar fi doar atît, că sensurile din dicţionar vin de-a valma în sensul poetic! cu bulucul, ca oile la strungă. Dar poetul e ţinut să aducă un sens inedit, să le folosească pe cele din dicţionare doar ca pe indicii, urme, siaje, pîrtie. Peste ele (pe sub ele, pe lîngă ele, prin ele), el trebuie să investească cuvîntul cu un/într-un sens nou, la care cele preexistente contribuie doar ca premisă. Şi ca treaba să fie şi mai nesuferită, noul sens trebuie să fie dopat cu ambiguitate, cu destulă pentru a putea fi, de fapt, desfăcut în mai multe sensuri, niciunul de tot sigur, dar toate palpabile.

Nici un dicţionar, nici chiar dicţionarele Robert sau Larousse, nu poate contabiliza atîtea sensuri cîte foloseşte un poet. Nu numai pentru că fiecare poet vine cu un sens care complexează dicţionarul; şi nu numai pentru că poetul foloseşte sensul ca progresie permanentă, ca materie fluidă – şi nu ca dat pietrificat; dar mai ales pentru că poetul actualizează şi toate sensurile pierdute; nu doar pe cele uitate, muzeale (pe care fireşte că le repune la loc, în funcţie), ci chiar pe cele pierdute şi ale căror urme se mai văd, vag sau transparent, doar în rădăcina cuvîntului; şi tocmai de aceea cititul de poezie trebuie să refacă „limbajul originar”, să exploateze etimologia pînă unde poate (şi cu conștiința că, de fapt, nu poate merge pînă la capăt) şi să acceadă la „limbajul primar”, zeiesc sau cum o fi fost. Să vadă, de fapt, „limba mamă” de dedesubt şi să constate că, în realitatea rădăcinii sale, nici un poem nu e scris doar în limba în care e scris, ci în mai multe; că sub limba pe care o foloseşte e o rumoare de Turn Babel de sub care ar trebui să mai răzbată, să mai pulseze încă, impulsurile semnificative ale ur-limbii.

Poate că unul-doi savanţi (fie şi trei, cu cel britanic) ar mai putea face treaba asta. Dar ea ar fi încă o impresionantă treabă de mîntuială cînd e vorba de cititul poeziei. Căci poetul, vrea-nu vrea, e pus într-o dramatică situaţie de opţiune: el trebuie să aleagă un cuvînt, chiar dacă, în realitate, nu i-ar ajunge toate cuvintele pentru ceea ce vrea să spună. Iar cînd alege un cuvînt, fatal sacrifică altele (de nu chiar pe toate celelalte). Fiecare cuvînt ales presupune o hecatombă, un şir de violenţe sacrificiale, de respingeri. Iar ceea ce poetul sacrifică nu participă mai puţin la poezie decît ceea ce el alege şi premiază. Aşa încît o premisă a cititului de poezie constă în citirea tuturor acestor sacrificii şi exilări sau refulări (şi depinde, fireşte, ce sînt acestea anume, că nu-i totuna dacă e o refulare sau o relegare). Lectura a ceea ce poetul a scris implică lectura simultană a ceea ce poetul a sacrificat, a ceea ce poetul n-a scris (dar a spus prin limbajul absent, cel mai grăitor dintre toate). Şi nu mai puţin lectura cauzelor acestor sacrificii, eschive sau refuzuri: pentru că n-a vrut, pentru că n-a putut, pentru că ar fi fost imposibil chiar de-ar fi vrut şi putut etc.

Nu mai pun la socoteală faptul că poetul are cel puţin două feluri de a nu scrie ceva: de a nu-l scrie şi a nu-l spune pur și simplu şi de a nu-l scrie, dar a-l spune (adesea cu atît mai pregnant). Nu degeaba toată exegeza s-a bazat pe suspiciunea că poetul una spune şi alta gîndeşte. E o suspiciune exagerată, fireşte, dar rămîne fapt banal că ilocutoriul e mult mai elocvent decît locutoriul şi că implicitul e mult mai bogat decît explicitul. Densitatea poeziei vine, de regulă, de aici, din spusele nescrise; de fapt, din arpegiul celor spuse, al celor nescrise, dar spuse, al celor refuzate şi al tăcerilor dintre ele.

Toate astea nu sînt, însă, decît cîteva premise de lectură a poeziei. Ele sînt valabile pentru începutul citirii de poezie şi cam pentru orice poet; dar fiece poet mai vine şi cu setul său personal de reguli de lectură. Greul abia de acolo începe. De unde poetul ne propune un sens ca valoare şi o valoare ca sens. Dar părerea mea e că e de ajuns atîta pentru a-i trece oricui cheful de a citi poezie. Pentru că poezia e ceva ce nu se poate citi; prin urmare, ea nici n-a avut vreodată vreun cititor; doar aşa, oameni care se află în treabă…

Aşadar, şi foarte pe scurt: cititorii de poezie n-au dispărut; din contră, încă n-au apărut. (Poate au acum o șansă, cu ChatGPT și altele care vor veni curînd. Cu ajutorul lor orice cititor va putea vedea imediat istoria oricărui cuvînt, de la indo-europeană la romgleză; va putea verifica într-adevăr originalitatea unei imagini, cerîndu-i programului să-i releve apariția ei în toată poezia lumii; va putea constata care sînt marile obsesii expresive și marile redundanțe și tautologii din istoria poeziei; va putea, în fine, comanda orice cercetare cantitativă așa cum comandă o pizza. Pentru autorii de studii culturale urmează o epocă de boierie: vor putea comanda prin Glovo orice cercetare.) In breve, cititorul de poezie e cel ce abia urmează să vină, nu cel care a fost și a dispărut pentru că s-a plictisit.