Dragoste și moarte

Romanul Lumea Cristinei de Stelian Țurlea (Ed. Integral, 2023) este o poveste de dragoste cum nu s-a mai scris la noi. Seamănă într-un fel cu best-seller-ul american din anii ʹ70 Love story de Erich Segal, dar este mai profund. Nu constă doar într-o narațiune, ci devine pe parcurs prin caracterul lui poematic și un requiem.

Subiectul este cunoscut datorită dramatismului lui ieșit din comun, care a impresionat la vremea respectivă opinia publică, dar și notorietății din viața reală a celor doi protagoniști: scriitorul, publicistul și omul de televiziune Stelian Țurlea și arhitecta și pictorița Cristina Țurlea. În anii deplinei maturități (ea fiind totuși mai tânără decât el), ei s-au cunocut, s-au îndrăgostit și s-au căsătorit. În 2012, Cristina află că are cancer și timp de unsprezece ani suferă cumplit, până când moartea o învinge. Pe parcursul acestei agonii parcă fără sfârșit, dă dovadă de curaj și, totodată, de bunătate față de cei din jur, străduindu-se să nu le tulbure viața. Nu își așteaptă pur și simplu sfârșitul, ci pictează cu frenezie, sute de tablouri, grupate în expoziții anuale, care încântă publicul. Nimeni nu știe de ce, la vernisaje, autoarea, puțin palidă, se retrage mai devreme decât toți cei prezenți.

O experiență care în cazul ei dă rezultate excepționale constă în pictarea (pictarea, nu imitarea) unor tablouri celebre. O asemenea creație de gradul doi putem admira chiar pe coperta cărții, despre care Stelian Țurlea face următoarea precizare:

„Fotografia copertei – Tânjire, tablou de Cristina Țurlea, ulei pe pânză, din expoziția Tălmăciri, organizată în 2019 la Centrul de Cultură Arhitecturală a UAR, tălmăcire după Christina’s World de Andrew Wyeth, 1948”.

Prozatorul explică foarte bine că, deși se referă la o experiență trăită direct de el, romanul este o ficțiune:

„Deși la originea acestei cărți s-au aflat persoane și situații reale, este o operă de ficțiune, cu unele personaje, descrieri, locuri și dialoguri inventate de autor, inexistente în lumea reală.”

El transfigurează realitatea, datorită unui remarcabil talent literar. Iată cum i se înfățișează un spital, așezământ care pe noi nu ne mai emoționează de multă vreme. În descrierea sa, impresia de noutate este puternică:

„Mariana, doctorița, o femeie micuță, durdulie și cu o energie debordantă, mă așteptase la colțul străzii să mă ducă cu mașina la spital, n-aș fi putut intra fără ea, îmi dăduse un halat alb prea strâmt, pe care nu știam cum să-l îmbrac, arătam probabil ca o păpușă beată, mă condusese pe niște coridoare întortocheate și mă părăsise pe un culoar lat cât o stradă, cu pereții de faianță albă

(…) nu umblasem mai deloc prin spitale, nici pentru mine, nici pentru alții, nu știam cum să mă port, mă copleșea o senzație de stranietate care mă lăsa fără grai, lumina după-amiezii mi se părea prea strălucitoare, un sfârșit de februarie însorit, dar teribil de rece, aidoma luminii albe de neon care inunda spitalul

(…) încercasem toată ziua aceea de sfârșit de februarie să-mi amintesc de oameni care trecuseră prin ceva asemănător, ce-mi povestiseră, cum se comportaseră și mă străduiam să decid ce ar trebui să fac eu, urmându-le exemplul ori nu

căzusem din lumea mea, într-o lume neștiută

după câteva minute, sigur o eternitate, doctorița mi-a făcut semn să intru și m-a condus în secția de terapie intensivă

o încăpere enormă, aproape circulară, puternic luminată, cu multe ferestre înalte și înguste și multe paturi îndreptate cumva spre centru, parțial într-un fel de arc de cerc, cu spații largi între ele, câteva înconjurate de perdele, nu vedeai ce e dincolo de ele, bărbați și femei deopotrivă, respirații șuierate, amestecate cu zumzetul ușor, ritmic, monoton, al mulțimii de aparate, pașii abia auziți ai infirmierelor, multe infirmiere care aruncau priviri experte în toate părțile și monitorizau ecranele, multă căldură, nu neapărat de la calorifer, căldură de corpuri omenești, dospită, jilavă, aproape înăbușitoare, altfel o liniște care dospea și ea, te gândeai că nu poți vorbi decât în șoaptă

doctorița m-a luat de mână, m-a condus la un pat care părea că plutește spre mijlocul încăperii

întinsă pe spate în acel pat, acoperită cu un cearceaf alb care o dezgolea parțial, un sân la vedere, ochii închiși, am recunoscut-o, chipul subțiat, ușoare broboane de sudoare pe frunte”

La acest nivel, cu această forță expresivă calmă, este scrisă întreaga carte. Ea are numeroase ramificații epice, care nu creează însă impresia de complicație, ci mai degrabă de simplitate mereu regăsită, a unei balade tânguitoare. Mi-ar plăcea să o am înregistrată pe un audio-book și s-o ascult noaptea, pe întuneric, ca să nu mi se vadă lacrimile prelinse pe obraji.