Stelian Țurlea „Colonia (aproape ca un blues)” – 14
Sfirijitul Laviniu ştiuse prea bine: tata a ajuns la documente. Adică într-un cort cam cât şcoala de mare, şi tot portocaliu, care funcţiona pe post de primărie sau cam aşa ceva, unde se duceau toţi locuitorii lacului secat când aveau vreo problemă şi nu ştiau cum s-o lămurească. Nu se gândise nimeni să scrie mare PRIMĂRIE, ca la şcoală, dar tot erai convins că acolo se petreceau lucruri de soi. Nu ştiu câţi mai lucrau acolo ca tata, nu mi-a spus, singura dată când am îndrăznit să intru n-am văzut decât vreo trei, patru indivizi, dar am fost convins că nu puteau fi doar o mână de oameni. Alţii tot intrau şi ieşeau, de parcă ar fi avut probleme de rezolvat cu duiumul.
Tata îmi spusese că nu-i bine să-l vizitez, îl ţin din treabă, şi am fost sigur că, la atâtea ciudăţenii câte erau în jurul nostru, una în plus chiar nu mai conta. Când m-am dus să-l văd, l-am întâlnit pe bărbatul în vârstă, rotofei şi chel, care ne întâmpinase călărind o măsuţă rabatabilă în prima noastră zi pe fundul lacului, îmi păruse şef şi atunci. Fără dubiu era şef, după smerenia cu care îl abordau ceilalţi, dar n-am aflat mai multe. Avea în continuare între dinţi pipa ca un semn de întrebare, dar n-o aprinsese şi acum nu scotea meduze de fum. M-a privit foarte atent, de parcă ar fi vrut să descopere vreun semn sau secret. Ochii i se învârteau în cap ca mărgelele.
Am fost convins că m-a recunoscut de îndată, m-a întrebat cum îmi place la şcoală şi m-a sfătuit să nu-l deranjez mult pe tata. Mi-a fost destul să pricep că nu prea vrea să mă mai vadă pe acolo. După care a dispărut, ca şi cum n-ar fi existat.
Nici nu-i era greu. Cortul era împărţit în multe compartimente mici, ca nişte alveole, ca prin redacţiile ziarelor din filme, fiecare de un loc, cel mult două, cu câte un scaun şi o măsuţă rabatabile şi, ce m-a uimit cel mai mult, computere mici pe ecranele cărora toţi îşi aţinteau privirile într-o tăcere desăvârşită. Asta m-a mirat şi am ţinut să aflu cât mai repede, cum de aveau electricitate într-un amărât de cort, fie el şi dintre cele mai mari, nu văzusem niciun stâlp de electricitate, niciun fir care să-i lege de mal, nu auzisem niciun generator electric, care oricum n-ar fi făcut faţă atâtor cerinţe. Ce spun acum am aflat în timp, n-are rost să amân, energia electrică necesară era asigurată de câteva baterii solare nu mai mari decât o valiză, cum nu mai văzusem nicăieri. Le fixau pe acoperişul cortului, trăgeau un fir şi luminau cât voiau.
Şi în cort plutea peste toţi, ca o şoaptă, muzica languroasă pe care o auzisem în seara sosirii în motelul de pe malul lacului. Pe vizitatorii care veneau şi ieşeau nu-i auzeam, vorbeau în şoaptă sau se înţelegeau prin semne, sau pur şi simplu nu erau nevoiţi să ceară nimic nimănui, pentru că se ştia de ce veniseră şi li se rezolva pe loc problema. Nu li se auzeau paşii, în clipa aceea am priceput că nu auzisem paşii nimănui, nici pe ai mei, de parcă am fi mers încălţaţi în pâslă. De fapt, nu auzisem niciun alt zgomot, în afara câtorva şoapte susurate.
Cred că tata era singurul care n-avea computer. În schimb, în faţa lui se strânseseră de ambele părţi maldăre de dosare legate cu sfori groase doldora de foi îngălbenite, scrise de mână cele mai multe, cu cerneală care se întinsese de umezeală în pete aproape indescifrabile. Documente vechi pe care trebuia să le cerceteze, să le pună în ordine, dar mai ales să găsească nu ştiu ce fir din istoria aşezării. Îşi trăsese pe mâini o pereche de mănuşi translucide, ca şi cum n-ar fi dorit ca transpiraţia degetelor să lase urme sau să se contamineze el cu vreun virus. Mi s-a părut grozav. Era ca-n filmele cu manuscrisele de la Vatican, văzusem câteva dintre ele, chiar dacă nu omoram după Dan Brown şi ciracii lui. Concluziile pe care şi le nota pe hârtii separate şi transcrierile documentelor i le introducea în computer o domnişoară care şedea într-o parte a mesei, foarte încântată să mă vadă, ca şi cum m-ar fi aşteptat, probabil tata îi vorbise de mine sau şeful cu pipă sau altcineva. Cred că mai degrabă se plictisea şi oricine o scotea din amorţeală era bine venit.
Primul lucru pe care l-a făcut, după ce mi-a şoptit că o cheamă Dana Elena-fiica-lui-Liviu, a fost să-mi ofere o bomboană din grămada din faţa ei, din care ronţăria în prostie. Detest bomboanele, mai ales pe cele tari şi sticloase, care-ţi sparg dinţii, admit că n-avea de unde să ştie, dar nu m-am abţinut să nu-i spun că bomboanele de felul ălora te-ngraşă până arăţi ca o balenă. A rămas perplexă, cu mâna cu bomboana înţepenită în aer, de parcă ar fi primit o lovitură grea, greu de încasat. Nu ştia dacă să răspundă mitocăniei mele. A zis, în schimb:
– Dar încă n-arăt ca o balenă…
Am admis că nu, în timp ce mi-am dat seama de gafă, era chiar foarte suplă, destul de înaltă, cu ochi calzi, căprui, cu părul de culoarea nisipului prins într-o coadă la spate şi umeri osoşi care i se ghiceau sub bluza subţire şi albă descheiată la primul nasture.
Apoi n-am mai scos o vorbă vreo jumătate de oră, cât tata se încăpăţâna să descifreze un text mărunt, zgâriat cu veacuri în urmă cu vârful unei peniţe înmuiate în cerneală liliachie, decolorată până la aproape de galben.
– Stai şi tu liniştit până termin, îmi spusese.
Dana Elena-fiica-lui-Liviu mi-a adus dintr-o alveolă alăturată un scaun pliant şi m-a aşezat lângă ea, să privim amândoi ecranul computerului. Terminase de introdus textele date de tata şi, în aşteptarea altora noi, juca solitaire, după ce mă întrebase în şoaptă dacă vreau să caut ceva pe google. N-aveam chef să caut nimic. Mi-a zâmbit, a mai înşfăcat o bomboană şi după o vreme mi-a gâdilat urechea cu un suflu cald, întrebându-mă şoptit:
– Crezi că mă fac balenă dacă o mănânc şi pe asta?
Am dat din cap că nu, abia abţinându-mă să nu izbucnesc în hohote.
– Voi nu puteţi vorbi normal? a întrebat tata. Mă deranjează mai mult dacă tot şoptiţi.
Nu mi-a păsat că nu trecuse o jumătate de oră, l-am întrebat ce caută. N-a răspuns. Nu voia să ştiu, n-avea voie să spună sau nu ştia ce să-mi spună. Mi-a şoptit în schimb Dana Elena-fiica-lui-Liviu:
– Vrea să afle de ce suntem aici.
Nu cred că-mi putea spune altceva cu care să mă încuie mai mult, mi-a văzut nedumerirea, a continuat:
– Nu ştiu să spun mai mult.
Tata n-a mai răbdat şi şi-a întrerupt treaba. Sigur e cel mai ursuz om din lume, dar nu acela era momentul. M-a bătut pe umăr cum are obiceiul când vrea să-mi dea de înţeles că suntem camarazi şi pot afla tot ce-i trece prin cap, sau măcar ce vrea să-mi spună din ce-i trece prin cap. În clipe ca acelea îmi povestise cum plănuise să scrie cărţile în care ajunsesem un erou mai grozav decât îmi închipuisem vreodată.
– Mergi înapoi în timp de parcă ai vrea să schimbi lucrurile!? m-am trezit întrebând.
A rămas cu mâna aproape încleştată pe umărul meu, mă privea intens, mai că mă gândeam că spusesem o bazaconie, dar el se lumină la faţă şi păru să-mi dea dreptate.
– Să ştii că se poate spune şi aşa.
– Şi ce vrei să afli?
A schimbat vorba, m-a întrebat cum îmi pierd vremea în zilele fără şcoală, de parcă nu m-ar fi putut întreba seara, în cort şi am fost convins că n-are rost să mai insist, dar şi că nu-l interesa nici cât negru sub unghie cum îmi petreceam eu vremea, i-am înşirat câteva prostii care-mi trecuseră prin cap. A râs, nu mă auzea, iar Dana Elena-fiica-lui-Liviu mi-a sugerat să ieşim puţin, până termină tata de descifrat nu ştiu ce document. Se întorsese la hârtia lui îngălbenită înainte să ies.
– Ce caută? am întrebat-o afară pe Dana Elena-fiica-lui-Liviu.
– Nimeni nu ştie.
Nu era un răspuns care să mă mulţumească, era convinsă şi ea, se chinui să mai spună ceva:
– Poate chiar ajunge la punctul în care să schimbe cursul lucrurilor, cum spui.
(Va urma)
(Fragment din „Colonia (aproape ca un blues)” de Stelian Ţurlea. Editura Vremea, 2015)
