Stelian Țurlea „Colonia (aproape ca un blues)” – 12
Toate erau cum nu se poate mai normale, dar acum, când povestesc despre ele, îmi dau seama că nu era aproape nimic de care n-ar fi trebuit să nu mă mir, chiar dacă mie mi se păreau fireşti.
Şi celorlalţi, la fel.
Se făcea că trebuie să merg mai departe la şcoală şi n-am voie să chiulesc, ba chiar nu mai ştiu cine-mi spusese că, dacă nu mă duc la şcoală, n-o să mai apuc niciodată să mă întorc în lumea de unde venisem. Am râs în hohote. Nu ţin minte cine-mi spusese, nici măcar nu sunt sigur că-mi spusese careva ori doar îmi trecuse mie prin cap. Dar dacă-mi trecuse prin cap, în mod sigur mă făcuse cineva să gândesc asta. Nu eram speriat, dar ceva tremura în sufletul meu.
Autobuzul galben ne aştepta în fiecare dimineaţă, tot la două sau trei zile. Mă puteam duce şi pe jos, am încercat odată, dar n-am ajuns decât seara, drumul a fost îngrozitor de lung şi de întortocheat, se înserase, eram rupt de oboseală şi foame, fireşte că nu mai era nimeni la şcoală, iar noaptea, terorizat că fără voia mea chiulisem, am înţeles că nu mă pot împotrivi regulii.
Le-am spus într-o zi că nu mai vreau să învăţ, nici măcar nu eram singurul care gândea aşa, că atunci când o să fiu mare o să fiu bogat şi o să am firma mea şi o să mă ocup de cutare şi cutare, cum văzusem că se proclamă la televizor pe toate posturile, iar cei care o fac sunt ridicaţi în slavă: ce ne mai trebuie carte, mai bine facem banul!
A doua zi n-a mai venit autobuzul. Adică a venit, dar când să urc în el s-au închis uşile, am bătut cu pumnii, am strigat, pornise, de parcă şoferul nu mă vedea, am alergat după el, dar până să-l ajung dispăruse. Paf! Ca un fum. Eram disperat, abia avusesem experienţa rătăcirii de unul singur până noaptea târziu, de parcă şcoala ar fi fost atât de departe că nu-ţi ajunge o zi măcar să te apropii.
Când să mă aşez pe jos în praf şi să plâng, cu scrâşnet de frâne a oprit lângă mine alt autobuz, tot galben, dar mult mai mic şi de-o formă ciudată, avea desenat pe el un balaur care scotea flăcări pe gură şi flăcările alea se îmbinau într-un scris întocmai ca al meu,
să te-nveţi minte! scria.
Nu ştiu de unde venise, nu-mi păsa, cum nu mă întrebasem de unde venise şi primul autobuz galben. Îndată ce s-a deschis uşa am tâşnit înăuntru şi a şi plecat. Am răsuflat uşurat şi-am privit în jur. Eram singur, un mic autobuz numai pentru mine, doar cu şoferul, un mustăcios la fel de burtos ca şoferul dinainte, de parcă i-ar fi fost frate, doar şapca cu inscripţii americane şi-o purta şmechereşte cu cozorocul la ceafă.
Nu ştiam că e pus pe şotii când a pornit cu un scrâşnet de cauciucuri, eram convins c-o să-l ajungă din urmă pe primul, atât de repede mergea, şi n-o să ratez din nou ziua de şcoală, dar a cotit la dreapta pe prima uliţă, apoi la stânga, apoi la dreapta şi tot aşa, în ac de păr, ameţisem, mă întrebam cum de găseşte la asemenea viteză atâtea uliţe, că doar vedeai din orice loc marginile satului sau fostului lac, la o aruncătură de băţ, dar autobuzul ăsta ca un broscoi gâfâia ca la raliu printr-o localitate cât pământul de întinsă, şi exact când îmi spuneam că nu mai ştiu încotro mă duce, s-a oprit cu un pufăit ca un oftat. Eram chiar în locul din care plecasem, dar, chipurile, la firma mea.
Numai că asta am înţeles târziu, şoferul tot insista să mă dau jos, nu voiam,
am ajuns la destinaţie, domnu, striga,
el nu merge mai departe, ba trebuie să se ducă după nu ştiu ce alt întârziat, începuse să urle,
daţi-vă jos, domnu, am ajuns la firmă, daţi-vă jos că mă grăbesc!
Iar dacă nu vreau să merg la firma mea, pe care n-o vedeam pe nicăieri în jur, să caut un telefon, să sun la şcoala mea adevărată sau să vorbesc cu un profesor drăguţ să-i anunţe pe primii mei profesori adevăraţi că n-am chiulit şi m-am rătăcit doar.
Până să-i dau o replică, dispăruse într-un nor de praf.
Dar nici urmă de telefon în jur şi disperarea care mă cuprinsese nu s-a risipit până seara, când tata era mirat că aştept cu nerăbdare în faţa cortului microbuzul galben jupuit care nu mai vine, mă bucur că n-a întrebat ce se petrece cu mine, nu ştiu ce i-aş fi spus. Târziu m-am prins că îi era gândul la altceva.
Fetiţa care semăna cu Barbie şi-a amintit că nu văzuse niciun film, deşi mai toată lumea făcuse ce dorise până atunci.
– Şi ce film ai vrea să vezi?
– Titanic, a şoptit Barbie, parcă speriată de propria-i îndrăzneală şi a mai spus nişte vorbe pe care nu le-am auzit, pentru că mai mulţi din jurul ei au început să bată cu picioarele în podelele cortului strigând:
– Ti-ta-nic! Ti-ta-nic!
Nu mai ştiu cine era în faţa noastră, Silvia/Sidonia sau Lucia/Lucreţia, dar aproape că a pocnit din degetele cu unghiile sângerânde ale unei mâini, spunând că exact aceea era ziua de filme, şi nu doar pentru Barbie, ci şi pentru toţi ceilalţi care ar fi avut chef de film. Deodată avea chef toată lumea, doar grăsunii au protestat, strigând că lor nu le plac smiorcăielile şi preferă skandenberg şi s-au repezit afară din cort, probabil să se-ndoape amândoi cu napolitane, deşi mă îndoiesc că cel cu unghiile murdare şi-ar fi împărţit comoara.
N-aveam nici eu chef să revăd Titanic, îl văzusem cu mama care plânsese de sărea cămaşa de pe ea, dar nici nu-mi venea să-i însoţesc pe bursuci. Mă gândeam ce alt film grozav aş fi vrut să revăd, exact când în faţa fiecăruia dintre mulţii rămaşi au ţâşnit fascicule alburii care se proiectau pe pânza din faţa noastră şi a început filmul, în ropote de aplauze. Numai că după câteva clipe mi-am dat seama că nu era Titanic, ci Războiul stelelor la care abia mă gândisem. N-am scos măcar o vorbă, de teamă să nu sară toţi la gâtul meu, că le-am schimbat opţiunea, trăgeam cu ochiul în dreapta şi-n stânga şi m-aşteptam din clipă în clipă s-o aud pe Barbie smiorcăindu-se, dar ea era toată numai un zâmbet şi se tot foia să se aşeze mai bine pe bancă.
M-am aplecat spre dreapta, uitându-mă pe urma fasciculului străveziu alburiu al celui de lângă mine, era alt film, cu o corabie care înfrunta o furtună, nu-l văzusem, m-am aplecat spre stânga, fasciculul alburiu îi expedia pe pânză pe Stan şi Bran care se maimuţăreau de zor, cine ştie ce grozăvie la care se gândise vecinul de şi mai departe se proiecta doar pentru el.
M-am liniştit şi în clipa aceea m-am trezit în braţe cu o pungă enormă de floricele de porumb, la astea nu mă gândisem, erau de-ale casei, adică de-ale şcolii, m-am uitat lung la Silvia/Sidonia sau Lucia/Lucreţia, care o fi fost, abia îi întrezăream silueta printre fasciculele de lumini şi părea că-mi aştepta privirea, mi-a făcut cu ochiul, iar de data asta sunt absolut sigur că nimeni altcineva nu văzuse.
(Va urma)
(Fragment din „Colonia (aproape ca un blues)” de Stelian Ţurlea. Editura Vremea, 2015)
