Stelian Țurlea „Colonia (aproape ca un blues)” – 9
Până să spun vreo vorbă a doua zi de şcoală, mă holbam la Silvia şi Sidonia, dacă vor fi fost ele, care arătau de parcă ar fi fost gemenele primelor profesoare de joacă, doar că una părea uşor roşcată, iar cealaltă bălaie, dar s-ar putea să fi fost lumina diferită de-afară. Şi m-am holbat atâta vreme, că m-am trezit că nu răspunsesem nimic când ne-au întrebat pe toţi, mic şi mare, ce-am vrea să ne facem când vom fi adulţi.
Probabil că cei mai mulţi n-aveau nicio idee şi au vorbit despre lucruri pe care le făceau adulţii pe care-i ştiau, dar unii în mod sigur chiar se gândiseră. Cortul s-a umplut aproape deodată de imaginile amestecate pe care puştii nu mai aveau răbdare să le ţină în ei: uniformă albastră de poliţist zăngănind cătuşele în faţa unui hoţ de buzunare, infirmieră cu bonetă albă şi cu termometre în mână, soprană cu afişe colorate în toate oraşele, şofer de curse de încercare cu haine de piele strâmte şi cască prin care de-abia i se vedeau ochii, bucătăreasă împărăţind peste oale enorme cu fierturi aburinde, inventator de jocuri pe calculator; cei care nu erau siguri de numele meseriei spuneau ce aveau să facă: să strângă date în computer, să cureţe livezi, să deseneze case, să coasă haine, să cultive pământul, să schimbe uleiul la motor, să repare ceasuri, să verifice jocurile inventate pentru computer, să lucreze la primărie, să spele zgârie-nori, să meşterească pantofi, să prepare hapuri, să tundă lumea, să danseze, să scoată dinţi, să plimbe câini; sau, pentru că nu mai aveau răbdare să-şi spună opţiunea şi nu se mai gândiseră la amănunte sau nu ştiau să le pună în cuvinte, aruncau în aer doar numele meseriei – zidar, învăţător, arhivar, cosaş, pictor, popă, coşar, balerină, dulgher, vânzător, pompier, pianist de bar, chelner, alpinist, doctoriţă, pădurar, avocat, culegător de struguri, vopsitor, fotbalist, asistent administrativ, dresor, brutar, mecanic, salvamar, crainic de televiziune, aviator, paznic, ministru, soţie.
S-a lăsat o tăcere când a plutit peste noi ultimul cuvânt în învălmăşeala de glasuri. Unul dintre grăsuni, cel care se apucase din nou să roadă napolitane, s-a trezit să spună cu gura plină că asta nu-i meserie, dar Silvia sau Sidonia i-au cerut să se mai gândească, poate o fi, l-am văzut cum năduşea gândindu-se, dar ţinând-o pe-a lui, iar Silvia sau Sidonia au insistat să se gândească până a doua zi, dar înainte de orice să se plimbe un sfert de oră în jurul cortului şcolii, cât îşi mănâncă napolitana.
Grăsunul a ieşit îmbufnat, de parcă i s-ar fi prăbuşit toată şandramaua, am fost sigur că şcoala nu i-a mai plăcut în ziua aceea, orice am fi imaginat noi despre meseriile pe care le vom avea când vom fi adulţi, aşa cum am fost sigur că nu vreo altă piticanie, ci chiar el a scris atunci, de furie, pe o latură a cortului ”Victor o iubeşte pe Vichi”, cu o vopsea roşie care nu s-a mai şters, oricât au frecat cu peria de sârmă Ania/Tania, Silvia/Sidonia şi Lucia/Lucreţia. Victor era probabil frate-său, Vichi aflasem cine este, dacă nu cumva era vorba despre vreo altă fată.
Dar până să aflu ce mâzgălise pe pânza cortului am simţit privirile insistente ale celor două profesoare de joacă, adică nu scăpam să spun ce-aveam de gând să fac când voi ajunge adult. Nu m-am fâstâcit deloc şi le-am zis că vreau să ajung scriitor ca tata.
– Ca mine! a strigat Ovidiu, cel cu şuviţe de păr decolorate de soare.
S-a lăsat încet, încet o linişte din ce în ce mai grea, mai grea decât la cuvântul soţie, mă apăsa şi pe mine, mă întrebam dacă nu spusesem vreo prostie, ochi batjocoritori şi ochi plini de admiraţie mă ţintuiau şi până şi profesoarele de joacă au avut un moment de derută, înainte să întrebe:
– Asta e grozav! Ai să povesteşti cumva cum ne făceam noi lecţiile în vara aceasta?
Nu mă gândisem încă, dar sigur era o idee bună, am dat din cap.
– Cel mai bine ar fi să ne laşi pe toţi să scriem la cartea asta, a mai spus.
N-am apucat să-i răspund, n-am mai apucat nici să aud ce voiau ceilalţi, s-a iscat o rumoare încăpăţânată care a pus capăt zilei de şcoală şi nu m-a mai întrebat nimeni când şi cum aveam să-i descriu.
N-am apucat nici să-l întreb în ziua următoare pe grăsun dacă chiar el scrisese pe pânza cortului, cum n-am aflat nici dacă înţelesese ceva din vorbele Silviei/Sidonia despre soţie, pentru că atunci au început să se petreacă atâtea că toată lumea mea a fost dată peste cap.
Dar Ovidiu a venit lângă mine, mi-a strâns mâna şi-a zis:
– Eşti de-al meu. Stai pe-aproape.
Până să-i răspund, dispăruse.
Şi iar am încercat să urc costişa, fără niciun rezultat. Eram hotărât să încerc din nou în ziua următoare.
(Va urma)
(Fragment din „Colonia (aproape ca un blues)” de Stelian Ţurlea. Editura Vremea, 2015)
