Stelian Țurlea „Colonia (aproape ca un blues)” – 8
Începusem să tremur de emoţie, aproape ca o piftie, pe măsură ce mi se apropia rândul să-mi spun preferinţa. Nu mi se mai întâmplase asta, dar nu mi se mai întâmplase nici să-mi propună cineva să fac ce-mi trece prin cap la şcoală. Şi nu-mi trecea nimic! Nu ştiam ce să zic, mi-am dat seama că n-aveam nicio pasiune, că nu mă-ndemnam la nimic, îmi storceam minţile să scornesc ceva şi când mă chinuiam cel mai tare, am şi fost întrebat. M-am trezit spunând că vreau să zbor. Şi am răsuflat uşurat.
– Minunat! a spus Ania/Tania. Să zbori cu ceva sau să zbori pur şi simplu?
– Să zbor pur şi simplu, am tranşat eu.
– Şi cum vei face asta aici?
– Nu ştiu…
– Păi, să ne gândim. Ce faci de obicei în timp ce zbori?
– Văd, pun lumea la cale, mă gândesc, îmi închipui cum o să fiu peste un număr de ani, când voi fi mare, îmi fac planuri…
– Perfect! Asta ai să faci. Ai să zbori şi la sfârşit o să ne spui şi nouă ce-ai văzut sau ce-ai gândit, poate o să învăţăm şi noi câte ceva.
Eram mândru. Şi cred că arătam de parcă înghiţisem un băţ.
Dar n-a durat decât vreo două clipe starea asta, am auzit strigătul unuia dintre gemeni.
– Nu e drept! Noi să muncim scriind, învăţând cântece sau antrenându-ne în lupte şi el să stea degeaba? Puteam şi eu să zic că-mi place să zbor!
– De ce n-ai zis?
Grăsunul dădea din colţ în colţ.
– Îţi place să zbori? l-a întrebat Ania/Tania, retezându-i neliniştea.
– Am zburat o dată cu avionul şi mi-a venit să vărs.
– Deci, nu-ţi place. Tu, Daniel, ai zburat vreodată?
– Nu.
– Dar vrei să se-ntâmple…
– Şi-ncă cum!
– Dacă vrei, poţi să zbori şi tu, i-a spus Ania/Tania grăsunului.
– Alături de el nu vreau! a pufnit grăsunul.
– Atunci, aşa rămâne: tu te vei antrena împreună cu fratele tău la skandenberg şi când veţi fi pregătiţi, ne aşezăm roată să vă privim.
– N-are niciun chichirez, pe fratele meu îl bat oricând, e-un mototol, degeaba se antrenează el!
– Mototol eşti tu! a strigat al doilea grăsun. Eu oricum m-am răzgândit şi vreau ţurcă.
– Ideea nu e să-l baţi sau să nu-l baţi, ci să faci ceva ce-ţi place, i-a zâmbit Ania /Tania. Tu crezi că vii la şcoală doar să câştigi tot timpul?
– Altfel de ce?
Când grăsunul a mai vrut să spună ceva, Ania/Tania l-a oprit:
– Să vedem ce ar vrea să facă şi ceilalţi.
Grăsunul a deschis de câteva ori gura, fără să spună o vorbă, se uita în gol şi trăgea în neştire de una dintre bretele, dându-i drumul pe neaşteptate, elasticul pocnea cu zgomot mare când se lipea de cămaşă. Dar Ania/Tania nu i-a mai zis nimic. Doar tresărea la fiecare pocnet.
Apoi l-a întrebat ce vrea să facă pe băiatul aşezat lângă mine, cel cu şuviţe de păr decolorate de soare.
– O să scriu, a spus, atât de convins că parcă era la mintea cocoşului ce-o să facă el.
– Tu eşti Ovidiu, cel care scrie poveşti? a întrebat Ania/Tania, dar parcă mai mult afirmând că-l ştie pe băiat mai bine decât pe toţi ceilalţi. Eşti cel care a scris poveştile de anii trecuţi?
Ovidiu a dat din cap, mândru că e ştiut şi de profesoarele care nu-l văzuseră vreodată la faţă.
– Va fi grozav să vedem ce poveste mai născoceşti, a încheiat Ania/Tania, pregătită să-l întrebe şi pe ultimul elev, aşezat de cealaltă parte a mea.
Nu-mi era clar dacă într-o zi vom face fiecare ce ne-am propus sau ne vom uita la doi, trei cum îşi fac ei treaba sau vom aştepta cuminţi să ne vină rândul, nu-mi închipuiam cum s-ar înşira toate astea simultan fără o hărmălaie cumplită. Dar se vede că se gândiseră şi Ania şi Tania şi la fel şi colegele lor Silvia/Sidonia şi Lucia/Lucreţia şi au făcut în aşa fel încât nu s-a plâns nimeni, chiar dacă era şi hărmălaie. Şi-n timp ce gândeam toatea astea, mi se părea că hărmălaia din jur se îndepărtează de mine, de parcă aş fi zburat peste ei.
Am zburat cât am vrut. La sfârşitul zilei, le-am spus cum se vede de sus lacul secat, ca o insulă misterioară pe care nu pot trăi decât oameni misterioşi, le-am descris cum se mi se arăta cortul portocaliu, ca un coif de luptător, şi a trebuit să le spun şi ce fel de luptător, mi-am amintit că văzusem într-o carte veche un desen cu lupte între turci şi cruciaţi şi l-am descris, cum i-am descris şi pe meşterii care-l făuriseră, cum dăduseră la rindea alţi meşteri băncile geluite pe care şedeam cu toţii, cine făcuse în anii dinainte desenele de pe pereţi şi ce poveste ascunsă spunea fiecare, le-am istorisit atâtea istorii cât nu mă credeam în stare vreodată.
Mă priveau cu ochii mari, fascinaţi, uşor speriaţi de câte se întâmplă lângă ei fără să ştie, fetiţele mă sorbeau din ochi de parcă eu eram viteazul care omorâse balauri, până şi gemenii cârcotaşi cârâiau din ce în ce mai moale că ei nu cred şi ce le înşirui eu sunt poveşti pentru ţânci. Nici nu mi-am dat seama când a trecut timpul.
Nu le-am spus tot ce mă mai gândisem ăst timp şi nu le-am vorbit de întrebările care mi se vânturaseră prin cap, fără răspuns: de unde veniseră toţi aceşti oameni şi copiii lor? Îmi era clar că se cunoşteau între ei, măcar pentru că fuseseră aici în anul sau în anii dinainte, cum susţineau, dar se ştiau din vremuri mai vechi? Trăiseră într-adevăr, ei sau părinţii lor, în acea vale, pe locul acelui sat inundat? Unde îşi duceau viaţa în restul anului? Ce-i aducea vara aici, exact când se golea lacul? Cum de trăiau atât de organizat? Cum de îşi abandonau toate preocupările atâtea săptămâni, fără urmă de teamă? Ce căutau să afle strângându-se an de an în acelaşi loc? De ce se temeau că-i spionăm? Urma să ne trateze ca pe nişte intruşi, pe mine şi pe tata, şi să păţim ceva? Cine erau cei despre care spuneau atât de siguri că trimit an de an spioni să întocmească rapoarte despre ce fac ei? Nu puteau spionii ăştia să stea pe buza lacului şi să-i urmărească cu binoclul sau, şi mai bine, să le înregistreze toate mişcările cu un aparat sofisticat? Cum părea că nu-i vede nimeni dintre cei cu vile sau cabane pe malurile lacului, de parc-ar fi fost invizibili, iar dacă îi vedeau, cum de nu le păsa şi nu coborau să întrebe ce-i cu ei, cu ce scop au venit şi cât mai au de gând să rămână?
Mi-am zis să amân întrebările pentru a doua zi de şcoală.
Lângă mine se aşezase între timp unul dintre grăsuni, cel cu pantaloni verzi, mă prinsesem că nimeni nu le spunea pe nume pentru că se dădeau interesanţi schimbându-şi locurile între ei şi nu mai ştiai dacă cel de alături era cel căruia de-abia îi puseseşi o întrebare sau frate-su, atât de mult semănau. Acuma, cel de lângă mine se apucase să deseneze pe un caiet fete goale cu nişte ţâţe enorme. Nu spun că ar fi arătat rău, dar nu-şi spusese dorinţa să deseneze fete goale.
– Vrei şi pensule şi culori? l-a întrebat Ania/Tania, după ce aruncase o privire pe foile lui.
– Nu-mi trebuie.
– Poate îţi trebuie, totuşi, să colorezi lângă fată un câmp cu flori sau o fereastră prin care intră soarele.
– Credeţi că e nevoie? încerca el să se dea şmecher.
– Nu e prea singură aşa? De ce să repeţi la nesfârşit aceeaşi siluetă?
– Poate desenez un bărbat, şi el gol, şi cine ştie ce fac, încercă grăsunul s-o încuie.
Dar Ania/Tania nu se fâstâci, nici nu se înroşi.
– E foarte bine şi aşa.
Grăsunul n-a mai ştiut să răspundă.
N-a avut prea mult timp să deseneze bărbaţii promişi. Pe neaşteptate Ania şi Tania au bătut din palme, spunând că ziua de şcoală s-a încheiat. Chiotul care a urmat cred că s-a auzit până la cel mai îndepărtat cort. Ania şi Tania au început să râdă, acoperindu-şi urechile cu palmele. În vreme ce puştimea se năpustea afară. Nu ne aştepta niciun autobuz să ne ducă la corturile noastre, dar ştiam drumul.
I-am lăsat pe toţi să se risipească şi, când am rămas singur, am pornit alene spre costişă, unde fusesem cu o zi înainte cu tata. Nămolul se zbicise, glodurile mari în care mă împiedicam sclipeau în soare, de parcă pământul ar fi fost amestecat cu nestemate. Sunt sigur că mi-am zărit urmele întărite ale cizmelor care clefăiseră ca într-o marmeladă. Dar n-am reuşit să trec dincolo de ultimii mei paşi încremeniţi în pământ ca o pecete. Călcam aiurea, pas după pas, fără să înaintez o palmă. Nu înţelegeam cum se întâmpla şi eram furios. M-am întors şi am încercat să urc costişa din altă direcţie, dar după câţiva paşi rezultatul era acelaşi. Transpirasem de efort.
M-am aşezat în fund, cu rucsăcelul lângă mine, cu faţa spre îngrămădirea de corturi şi m-a cuprins disperarea. Chiar n-aveam cum să plecăm de acolo?
Soarele ardea în burta cerului de un albastru de floare, fără urmă de nor. Spre una dintre zări pluteau nişte păsări cât palma. Era linişte deplină, nicio adiere, aerul frigea, mi se părea că se clatină în fierbinţeală şi totul era de o frumuseţe de nespus. Dar oricât de frumos era, voiam să plec şi nu puteam crede că cineva e atât de hain să ne ţină în loc.
Seara, nu i-am spus nimic tatei, nu voiam să-l întristez şi pe el.
(Va urma)
(Fragment din „Colonia (aproape ca un blues)” de Stelian Ţurlea. Editura Vremea, 2015)
