Alături de mare

Cu ani mulți în urmă, când deja locuiam de câteva luni departe de țară o amică m-a întrebat: Ce vezi când te uiți pe fereastră? Vedeam marea. Inevitabil. Orașul era pe apă, pe unde umblam, prin toate colțurile dădeam de mare, canale, poduri etc, dar mi-a fost rușine să-i spun adevărul. Amica mea locuia undeva la etajul al cincilea al unui bloc anost, plin de igrasie, undeva în București, nici nu contează, dar ce contează e că avea un fototapet cu marea pe geamul de la bucătărie. I-am spus că văd niște clădiri. Azi îmi dau seama că aveam dreptate, niciodată nu m-am uitat pe fereastră mai mult de câteva secunde în treacăt, zăbrelele nu erau la geam, ci la mine. Sau poate că mă vedeam ca într-o oglindă și nu eram dispusă să mă privesc așa des😊

*

Niciodată nu am vrut mai mult decât simțeam că mi se cuvine, nu voiam să profit. Mai mult, foloseam balconul care dădea în spate, unde într-adevăr se vedeau casele vecinilor și mulți copaci. Nici azi nu știu de ce nu am avut curaj să înfrunt nemărginirea, poate pentru că se perinda prin fața casei mai ceva ca un animal fioros! Nu de multe ori, la ploi sau furtuni îmi era teamă să nu intre în casă, ajunsesem să dorm la etaj, pentru că nu, oricând un tsunami putea dezlega fiara care ar fi intrat nestingherită prin toate crăpăturile. Dar cel mai mult enormitatea a pătruns în mintea mea încât uneori aveam impresia că totul dispărea și făceam pluta singură în miezul lumii.

*

Alteori, mergem cu familia sau prietenii în mașină și de multe ori mă trezeam vorbind: Uite, marea! Nimeni niciodată nu mi-a răspuns, poate că nu era vreun răspuns de dat. Marea era pe stânga, pe dreapta, după câteva curbe, marea era în față, apoi în spate, ne urmărea peste tot sau poate că nu se desprinsese niciodată. Remarcam de fiecare dată, ca atunci când ai o boală sau te doare capul și spui din reflex, mă doare capul/ uite marea, să știe toți suferința ta. Când venea refluxul marea se retrăgea și un kilometru, apa nu se mai vedea pe lângă autostrăzi, se vedea doar o pată gri. Mâlul. Însă, eu spuneam: Uite, marea! Mâlul nu era altceva decât parte din ea, stomacul ei pe care aveam privilegiul să-l vedem, la fel ca la oameni, cui i-ar plăcea?!

*

Iar marea era doar presupusă. Tot ce vedeam era o mocirlă în care se zbăteau pești, crustaceele care făceau gropi să se ascundă de căldură, viermișorii care se izbeau și ei de aer, arici și stele de mare pe care putem călca din greșeală, meduze, pietre și chiar cioburi. Nu doar vietățile se înecau în lipsa apei ci și eu, respiram greu, nu puteam distinge în zare apa, așa era de departe, noroc cu un stol de flamingo care veniseră la ospăț și am înțeles din câteva croncăneli: Pleacă! Nu am fotografiat niciodată un astfel de peisaj, mă simțeam ca la cursul de medicină legală, când studenții se uitau prin măruntaiele materialului didactic și fiecare dintre ei râcâia după ce-l interesa. Aducându-mi aminte de cinismul profesorului care ne spunea: „un cadavru poate fi mai folositor decât un corp viu”, se studiază, se donează organe, „descompunerea lui hrănește alte specii”, mi-am zis că se pare că niciodată nu am plecat din țară și că adevăratul meu bagaj nu e valiza.

*

Numai eu evidențiam mediul înconjurător, și de câte ori spuneam: Uite, marea! îmi aminteam de când aveam opt ani și am mers prima oară la Marea Neagră, i-am zis soră-mii: Uite, marea! De fapt, cred că am zis: Uite-o! Ea era cu capul lipit pe geamul mașinii prin care se vedea albastrul infinit, poate că ațipise, nu știu, cert e că s-a uitat și apoi s-a întors spre mine și ne-am luat de mână, ca și când un iminent pericol ne aștepta.

(sursa foto: https://www.orbitz.com/blog/)