Ați ascultat vreodată zăpada cum se topește pe casă?

Când un om moare altcineva îi ia locul, următorul la rând, de regulă cel mai în vârstă, dar nu e obligatoriu. Poate un accident sau o boală stârpește pe un altul. Când tata a murit nu mai era nimeni, toți se duseseră. Și totuși ceva i-a luat locul, camera rece și patul gol rămăseseră singurele mele unelte care-mi mai amintea de el. Igrasia și mucegaiul se instalaseră pentru că nimeni nu mai făcea focul. Peretele dinspre pivniță era jumătate pătruns de apă, umiditatea se infiltrase prin zidărie, prin cărămizi atât de mult încât aveam impresia că și zidurile plângeau. Ultimele lui cuvinte au procedat la fel, m-au înlăcrimat, mi-au intrat prin toți porii și acolo au rămas, de atunci pe corp mi-au crescut mici cavități, sunt toată un fagure în care nimeni nu mai pune miere. Când aerul viciat nu este ventilat și nimeni nu mai deschide uși sau inimi se întâmplă nu doar fenomenul de îmbâcsire, ci mai mult de atât, încet, încet totul se macină.

*

A murit neajutorat, ca o mamă care naște în pădure, numai că el își scosese sufletul stângaci și speriat, un nou-născut în sălbăticie, iar noi lângă el nu putusem să facem nimic. Tot ce-mi amintesc sunt niște ochi mari de vultur care dintr-o dată s-au smuls din carnea lui ca de pe creste, învăța să zboare. Azi, urc, urc aici pe foaie cu speranța că-l voi găsi undeva rătăcit printre crevase, între timp albul îmi sfărâmă și mie trupul precum zăpada asfaltul. Traseele pe care le-am făcut sunt marcate de urmele de sânge, prin urmare, caut alte privințe, mintea e un uriaș butoi cu pulbere. Dragostea lasă semne. Dragostea e icebergul a cărui adâncime nu o văd și nici măcar nu o pot presupune pentru că nu există mijloace umane de explorare. Nu am mâini pentru aceste adâncimi, nici măcar gânduri, nici ele nu pot săpa. Așa că, aștept! Când spun: am sufletul bucăți, am în fața ochilor continentul Antarctica, plin de banchize și de nelocuit. Câțiva exploratori se perindă pe aici, construiesc căsuțe, denumite baze, studiază, după care pleacă.

*

M-am oprit puțin din respirat, din scris, din mers și m-am întrebat: cine sunt? Ca de fiecare dată când îmi apare acest spot nu am știut ce să-mi spun, mintea căuta răspunsuri mai mult cu privirea, și am vizualizat o casă părăsită. Ați ascultat vreodată cum se topește zăpada pe casă? Ei bine, așa este. Întoarcerea la sine este precum întoarcerea la casa părintească. De cum pui mâna pe poartă te năpădesc buruienile crescute prin cele mai ciudate locuri, pe ziduri, pe acoperiș, prin burlanele sparte, sâmburi încolțiți prin toate colțurile, puieți alandala, bălării alături de trandafiri, crini strangulați de pir, te aștepți să vezi pe cineva, să strigi sau să fii strigat. Apoi am renovat, minciuni cu pereți falși laolaltă, noi și frumoși, însă porii emană în continuare aceleași amintiri. Dacă nu voi trăi în această casă să încălzesc cu alte întâmplări amintirile vor albăstri din nou.

*

Ați ascultat vreodată zăpada cum se topește pe casă? Cu cât asculți mai mult cu atât o auzi mai clar, și chiar dacă a venit primăvara dezghețul a rămas undeva în mine, se cheamă scris, literele sparg gheața, iar acesta e un proces infinit. Zambila din camera mea cumpărată acum o lună s-a dus și ea în largul ei, acum e puiul ei, și el jumătate ofilit. Am primit instrucțiuni de la vânzătoare: ceapa s-o uzi și s-o pui în pământ pentru anul viitor. Aș putea să cumpăr un ghiveci mai mare dar m-am gândit mai bine să duc bulbii la țară, am 4, o să-i car cu trenul, o să fie frumos. Abia aștept.

*

Eu și bulbii de zambile. Zis și făcut. În tren am nimerit lângă o fată cu un cățel, alb, de talie mică, foarte curios, a mirosit bagajul meu încontinuu, stăpâna s-a simțit stânjenită și și-a cerut scuze că a mâncat dimineața și că el dacă simte miros de mâncare e foarte neliniștit chiar și sătul. I-am spus că în pungă am câțiva bulbi de zambile. Am râs amândouă. Cățelul era contrariat, se uita când la una când la cealaltă cu nasul tot spre geantă. Într-un final am decis să-i satisfac curiozitatea, și-a băgat botul în pământ foarte fericit, însă tot mai voia, dar nu am putut să-l las deoarece ar fi făcut mare mizerie. Simțea mirosul de libertate, probabil îi amintea de parc, voia să scoată la suprafață, să-și reamintească, iar eu aveam cu mine în acea zi o bucățică de trecut. Uneori, nici nu știu ce duc cu mine 😊

*

Mă gândeam serios dacă te-aș fi cărat pe tine, oare cățelul mi-ar fi dezgropat inima? Dar eram bine-mersi, călătoream spre o lumea în care aveam să pun la încolțit, nu mai conta ce, inimi sau tuberculi, mergeam și citeam „Scrisorile de la Tell el-Amarna”, la rândul meu și eu dezgropam. Fiecare cu osul lui, deh😊

*

Ca fiecare, mai ales acum iarna am prin casă tot felul de colaci de salvare: foi, banchize, cărți nescrise, scrise, un covoraș fermecat care se cheamă trecut, ne dăm pe el în loc de sanie, copilul, mama și cu mine. „Mai e loc, oricine e binevenit!” Chiar așa se întâmplase într-o duminică când e zi de telefonat, a sunat fratele mamei și a rămas și el cu noi, apoi o mătușă din partea tatălui, nepoată-mea, pusesem mână de la mână suflete care se topeau și ele, înduioșate și amestecate, nu știu cum, dar așa s-a făcut să ne adunăm toți atunci să ne răscolim, să râdem și să plângem prin circumvoluțiunile sinuoase, timp în care mama a dus degetul la buze și a zis: Zăpada se topește pe casă! Hai, să facem puțină liniște. Și atunci am tăcut: picuram și noi.

*

Și atunci am tăcut: picuram și noi unii în alții, tăcut, așa cum se prelinge apa prin conductele orașului, e undeva un întreg circuit nevăzut, neauzit dar care în fiecare zi aduce apă proaspătă și deversează pe cea murdară. Între noi era o astfel de pânză făcută în subsolurile minții de ani de zile, când și când mai coborâm aici să deratizăm, să mai aruncăm ce e de aruncat, zidărie căzută, șobolani morți. Chiar dacă e întuneric, avem un bec care mai pâlpâie, dar cel mai des ne auzim, nu ne vedem.

(sursa foto: https://www.istockphoto.com/)