Unicul și inimitabilul Arghezi

Tudor Arghezi (1880 – 1967) se afirmă ca poet în cenaclul lui Macedonski (cel care îl descoperă și îl lansează pe orbita poeziei), deci încă din epoca marilor clasici, publicând apoi versuri în revistele importante ale vremii, însă debutează editorial abia în 1927, când Fundația Culturală Regală îi publică volumul de „stihuri” intitulat Cuvinte potrivite. Poetul avea 47 de ani și la acea dată aproape toți ceilalți corifei ai literaturii române care își vor lăsa amprenta geniului lor asupra primelor decenii ale secolului XX (în deplină sincronizare cu valorile culturale europene și raportându-se asumat la modelele occidentale, după cum susține conf. univ. Daniel Cristea-Enache)ⁱ, unii de aceeași vârstă, alții chiar mai tineri, nu numai că debutaseră demult, dar erau deja consacrați (niște clasici în viață, am putea spune), exceptându-l pe Ion Barbu, al cărui unic și singular Joc secund va apărea trei ani mai târziu, în 1930. Sadoveanu, născut tot în 1880 ca și Arghezi, debutase fulminant încă din 1904, cu un roman și trei volume de povestiri, iar lui Rebreanu, mai tânăr cu cinci ani, îi apăruse în 1920 romanul Ion; cei doi mari poeți, de aproximativ același leat, George Bacovia (1881-1957) și Vasile Voiculescu (1884-1963), debutaseră amândoi în 1916, primul cu Plumb, al doilea cu volumul Poezii. Dintre „lupii tineri”, Lucian Blaga (1895 – 1961) debutase încă din 1916 cu Poemele luminii, iar Ion Barbu (1895 – 1961), cum arătam mai sus, va începe și va încheia, concomitent, socotelile sale cu marea poezie în 1930, cu al său inegalabil Joc secund.

Motivul pentru care debutul lui Arghezi s-a produs atât de târziu a suscitat de-a lungul vremii numeroase polemici, supoziții și speculații. Mulți s-au întrebat, specialiști sau cititori simpli, de ce Arghezi, spre deosebire de iluștrii săi confrați menționați mai sus, a așteptat atât de mult până să-și publice primul volum de versuri, un volum cu totul excepțional ca valoare literară. E posibil, pe de o parte, ca Arghezi, cu modestia care l-a caracterizat întotdeauna, să nu se fi considerat un poet în adevăratul sens al cuvântului, ci doar un „făurar”, un „rob” al cuvântului scris, ceea ce și era într-un fel, ținând seama de travaliul uriaș pe care îl depunea asupra unei poezii, asupra unui vers chiar, asemenea unui bijutier care șlefuiește un diamant până la perfecțiunea muchiilor, fețelor, limpezimii apelor. Așadar, dacă „zămislirea” Cuvintelor potrivite a durat atât de mult, e posibil ca poetul s-o fi făcut din modestie, considerând că mai trebuie să trudească la șlefuirea creațiilor sale (trebuie subliniat că acest volum reprezintă, de fapt, rodul unei activități literare în ziarele și revistele vremii de peste trei decenii, de la debutul publicistic în „Liga Ortodoxă”, a lui Macedonski, în 1886). Pe de altă parte, o speculație, aflată la polul opus, e aceea că Arghezi, având pe deplin conștiința valorii și menirii sale, dar purtând în minte și modul în care debutul ilustrului său predecesor și mentor, Charles Baudelaire, a fost întâmpinat la vremea respectivă de un critic de talia lui Sainte-Beuve (filiația Baudelaire – Arghezi nu poate fi contestată lecturând onest „în oglindă” Florile răului și Flori de mucigai, fără a fi vorba nicidecum de epigonism, originalitatea poetului român nesuscitând nici măcar „une graine de soupçon”ⁱⁱ, ca să-l împăcăm și pe francez, dar și pe cel ce spune pe bună dreptate, cu grafia originală, că „nici o sămânță n-are să se piardă”ⁱⁱⁱ), așadar Arghezi și-a amânat cu bună știință („cu de la sine voie, aiurea și obraznic”, ca să parafrazez un vers din Flămânzenii^iv) intrarea în panteonul literaturii, așteptând ca mediul cultural, în general, și cel literar, în special, dar și epoca în ansamblul ei să se emancipeze, să iasă de sub zodia post-romantismului sau simbolismului, pregătindu-se temeinic pentru intrarea în modernism: „Arghezi a așteptat cu primul lui volum de poezie astfel încât, cumva, epoca să îl ajungă din urmă, astfel încât codurile literare și poetice din literatura română să facă posibilă înțelegerea poeziei lui”^v. Probabil că același lucru vrea să-l spună Arghezi prin distihul din Tablete pestrițe: „- «De ce nu te-ai rostit la timp și mai curând?» / – «E că slujisem viitoru-n gând.»”

Indiferent pentru care din cele două ipoteze optăm, sau pentru altele, oricare ar fi ele, e foarte clar că poetul și-a ales impecabil momentul „decolării” spre notorietate perenă, sau poate că divinitatea, destinul l-au ales (parafrazându-l pe Eminescu, nu-i exclus ca „Dumnezeul geniului” să-l fi „sorbit din popor” și pe Arghezi „cum soarele soarbe un nour de aur”, exact la momentul predestinat). Dovada peremptorie că veacul era „copt” pentru Arghezi, că nu exista vreun Saint-Beuve autohton contestatar și că literatura noastră avea, atât la nivelul celor care o produceau, poeți și prozatori, în egală măsură, cât și la nivelul celor ce o interpretau, critici și istorici literari adică, valori cu nimic mai prejos decât cele din occident, așadar această dovadă o reprezintă chiar șocul seismic produs în mediul cultural al vremii, primirea elogioasă făcută Cuvintelor potrivite de majoritatea criticilor sau a confraților, dar și contestările virulente din partea altora, contestări fără de care geniul, se pare, nu poate irumpe în lume (iarăși cazul Baudelaire, dar și Eminescu și alții). În tabăra detractorilor, de pildă, departe de a atinge, totuși, prestigiul și pertinența unui Sainte-Beuve, adepții unei estetici conservatoare, precum Nicolae Iorga, vorbesc de „producții scârbos-ordinare”, iar un confrate mai tânăr și pe deasupra corifeu al modernismului, Ion Barbu, îl consideră pe Arghezi doar un abil meșteșugar, cu o „estetică de covoare oltenești”, autorul unei poezii „castrate” (optica lui Barbu se va schimba la 180 de grade, odată cu apariția volumului Flori de mucigai). Majoritatea criticilor vremii așază Cuvintele potrivite „în centrul canonului literar și poetic modernist”^vi, imediat și necondiționat, fiind suficient să menționăm, pentru a spune totul, câteva nume precum Eugen Lovinescu, G. Călinescu, Tudor Vianu, Vladimir Streinu, Șerban Cioculescu, Perpessicius, Pompiliu Constantinescu. De asemenea, e de-ajuns să cităm doar două judecăți de valoare aparținând unui critic de talia lui Pompiliu Constantinescu: „Poezia lui Arghezi e sortită, ca putere de expresie, ca adâncime de sensibilitate, ca organică viziune de lirism, să ocupe versantul liber, în fața lui Eminescu”^vii; sau a doua opinie critică pertinentă, în același timp intuiție, viziune profetică pe care timpul avea să o valideze: „Peste cincizeci de ani, d. Tudor Arghezi va fi un clasic, iar expresia sa, ce pare astăzi violentă, va fi cristalizată.”^viii

Apariția Florilor de mucigai, în 1931, confirmă atât aprecierile și profețiile lui Pompiliu Constantinescu, cât mai ales talentul cu totul excepțional al poetului. Originalitatea aparte a liricii acestuia, expresia poetică pregnantă, inconfundabilă, lirismul particular, profund original, fac din Arghezi un urmaș al lui Eminescu, dar unul ieșit cu totul din sfera de influență posteminesciană, așa cum foarte bine subliniază Tudor Vianu: „Dintr-un anumit punct de vedere […] rolul istoric al lui Arghezi a fost să depășească eminescianismul, prezent încă în operele atâtora dintre poeții generației lui. Limba lui Arghezi este alta decât aceea a lui Eminescu și tematica și modul de a gândi poetic și mijloacele de artă sunt altele. Renovarea liricei românești, smulgerea ei de pe căile unde o fixase marea influență a poetului Luceafărului este consecința cea mai importantă, produsă de afirmarea lui Arghezi, încă din al doilea deceniu al secolului nostru.”^ix Nu altceva susține G. Călinescu: „Profunditatea poeziei stă în aceea că odată deschisă o ușă, zece porți se dau la o parte sgomotos și simultan peste amețitoare perspective. […] Arta argheziană e făcută din «veninuri», «înjurături»; veninul s-a preschimbat în miere, lăsându-i-se puterea; poezia s-a sterilizat, a devenit un cântec pur, înjurătura rămânând, inefectivă practic, numai pentru coloarea ei […]”^x. Pe aceeași lungime de undă, un alt Călinescu, Matei, nuanțează observațiile mai vârstnicului său tiz și confrate, cu finețea și profunzimea analitică ce îl caracterizează: „Ceea ce-l singularizează pe Arghezi privit ca reprezentant al poeticii antipoeticului este credința lui în puterea izbăvitoare a unei pure frumuseți, născută din tensiunile și temperaturile înalte la care sunt supuse cuvintele în procesul creator. Autorul Cuvintelor potrivite rămâne în același timp și în egală măsură un adept al poeziei pure și al poeziei antipoetice, aceasta din urmă fiind menită să distrugă inerțiile gustului tradițional, dar pentru a lărgi și înălța ideea de poezie. Astfel încât purulența expresiei nu-și află la Arghezi o justificare exclusiv polemică, ci alcătuiește doar un moment în procesul dialectic al unui mare catharsis verbal, sau, ca să folosim un termen mai apropiat de experiența religioasă a poetului, al mântuirii limbajului, luat în totalitatea lui, prin harul poeziei.”^xi Referindu-ne la revigorarea de către Arghezi a esteticii urâtului și la așezarea temeinică a acestei estetici sub faldurile modernismului prin desacralizarea cuvântului scris și prin democratizarea limbajului liric, putem afirma că, din acest punct de vedere, al democratizării limbajului poetic, emblematic și peremptoriu este poemul-profesiune de credință intitulat Testament, ce deschide volumul de debut Cuvinte potrivite (1927): „În seara răzvrătită care vine / De la străbunii mei până la tine, / Prin râpi și gropi adânci, / Suite de bătrânii mei pe brânci, / […] / Ca să schimbăm acum, întâia oară / Sapa-n condei și brazda-n călimară, / Bătrânii-au adunat, printre plăvani, / Sudoarea muncii sutelor de ani. / Din graiul lor cu-ndemnuri pentru vite / Eu am ivit cuvinte potrivite / […] / Făcui din zdrențe muguri și coroane. / Veninul strâns l-am preschimbat în miere, / Lăsând întreagă dulcea lui putere. / Am luat ocara, și torcând ușure / Am pus-o când să-mbie, când să-njure. / Am luat cenușa morților din vatră / Și am făcut-o Dumnezeu de piatră / […] / Durerea noastră surdă și amară / O grămădii pe-o singură vioară, / Pe care ascultând-o a jucat / Stăpânul, ca un țap înjunghiat. / Din bube, mucegaiuri și noroi / Iscat-am frumuseți și prețuri noi. / Biciul răbdat se-ntoarce în cuvinte / Și izbăvește-ncet pedepsitor / Odrasla vie-a crimei tuturor. / […] / Întinsă leneșă pe canapea / Domnița suferă în cartea mea. Slova de foc și slova făurită / Împerecheate-n carte se mărită / Ca fierul cald, îmbrățișat de clește […]^xii”. Așadar, dacă „apostazia și păcatul conțin în ele semnele harului, care oricând se poate revela orbitor” – după cum afirmă același Matei Călinescu –, la fel de bine și urâtul, ca o categorie estetică, poate să reprezinte coconul în care dormitează, latent, sămânța increată a unei „nebănuite și cutremurătoare frumuseți, care este o sfidare a tuturor convențiilor și a oricărui bun-simț.”^xiii

Scriind acest poem și acest volum, precum și altele de mai târziu, Flori de mucigai în special, Arghezi nu urmărește să scoată în evidență categoria estetică de frumos/frumusețe prin hiperbolizarea urâtului (scabrosului, contondentului, asprimii, nopții etc.), nici să aducă un elogiu gratuit și blasfemator acestuia din urmă în detrimentul primului/primei, ci scopul lui ca artist adevărat este „conversiunea urâtului și repulsivului la o frumusețe tainică, indicibilă ca grația, folosind în acest sens propriile sale resurse interioare, neștiute, de purificare.”^xiv

„Porțile” ce se deschid larg și necontenit spre perspective amețitoare, despre care vorbea G. Călinescu, sintetizează, pe de altă parte, tocmai capacitatea fenomenală a poetului de a se regenera, de a se reinventa de la un volum la altul, de a fi același poet inconfundabil și totuși mereu altul, de a folosi formule poetice extrem de diferite, fără manierism sau autopastișă (cum se întâmplă, de pildă, cu Bacovia, ale cărui poeme ulterioare dau impresia că sunt variațiuni pe aceeași temă după Plumb). La Arghezi, exprimarea plastică, lirismul cu totul original, inconfundabil, deși e reînnoit mereu, lirism de factură epică adesea, trec dincolo de „frontiera” nevoii de epurare a „nepoeticului”, de bariera pe care moderniștii o teoretizează și o experimentează în creațiile lor. În acest sens, Ion Barbu, în articolul intitulat Poezia leneșă, probabil un subtil atac la adresa Cuvintelor potrivite, se pronunță negru pe alb pentru eliminarea din lirism a tot ceea ce el consideră nepoetic, neliric, adică tot ce ține de sentiment, de biografic, de psihologic sau sensibil etc., viziune estetică pe care o și aplică în Joc secund (1930). Arghezi, dimpotrivă, își permite o transmutație a elementelor poetice, o convertire la o așa-numită democratizare a limbajului liric: el transformă, cum am văzut și în Testament, dar mai ales în întreg ciclul Flori de mucigai, transfigurează ceea ce era considerat, îndeobște, nepoetic, în poetic, nu văduvește poezia de viață, ci vine chiar cu o violență care e a vieții înseși, folosește cuvinte contondente, dure sau chiar „putrede”, „puturoase”, cu o fonetică la fel de aspră, adesea consonantică – zdrențe, venin, plăvani, robi, râpi, gropi, beznă, stei, brazdă, spârc, smârc, zbeg, bube, mucegai, noroi, puroi, soboli, viermuși, limbrici, boașe, păduchi, șobolani, ploșnițe, gâlci, hoit etc. Argoul e la mare cinste, înjurătura, imprecația, toate acestea, împreună cu un ritm și o sintaxă particulare, specifice lui Arghezi, cu o capacitate deosebită de dramatizare și epicizare, conferă poeziilor un caracter de oralitate, de viață concretă, în derulare. Elementele nonpoetice, realiste până la nivelul naturalismului extrem, capătă astfel un statut poetic. Dacă lirismul spiritualizat al lui Blaga, de pildă, aduce în prim plan personaje din sfere înalte, Zamolxe, Pan, nimfe, unicorn etc., Arghezi vine în contrapunct cu universul din Flori de mucigai populat de violență, adesea chiar cu note de scabros, cu hoți, pușcăriași, criminali, curve, estropiați, dezmoșteniți ai sorții (Pui de găi, Serenadă, Cina, Galere, Lache, Tinca, Candori, Cântec mut, Șatra), androgini (Fătălăul), șarlatani care „tămăduiesc” orice boală sau neputință cu ghiocul, cu descântece și cu cele mai bizare „leacuri” (Munca), cu inși estropiați fizic, dar care păstrează în suflet o oază de inocență și puritate (Sfântul), cu indivizi chinuiți de patimi, viziuni grotești, instincte erotico-criminale sau de coșmaruri dantești (Streche, Rada), cadavre mâncate de șobolani în pușcărie (Ion Ion), ori cu violente, scabroase încleștări fizice pricinuite de o femeie, încheiate cu uciderea unuia dintre bătăuși (La popice) etc. – chiar dacă e posibil uneori, cu destule rezerve, un anume paralelism, din punct de vedere tematic, între cei doi poeți, Blaga și Arghezi, cum remarcă G. Călinescu, comparând arghezianul Heruvim bolnav cu Paradis în destrămare al lui Blaga, însă deosebirea dintre ei e mult prea evidentă: în poemul lui Arghezi fiecare cuvânt, fiecare vers are legătură cu umanul în profunzimea lui bună-rea, pe când în Paradis totul e stilizat, decorativ, omenescul lipsind cu desăvârșire: „Îngerul meu își mai aduce-aminte / De fericirile de mai-nainte. / Cerul la gust i-ajunge ca un blid / Cu laptele-i amar și agurid / […] / Și-întâia dată simte cât de cât / În dumicarea timpului, urât; / Căci neștiută-ncepe să-ncolțească / Pe trupu-i alb o bubă pământească.” (Heruvim bolnav, p. 40), comparativ cu „Pretutindeni pe pajiști și pe ogor / serafimi cu părul nins / însetează după adevăr / […] / odată vor putrezi și ei sub glie, / țărâna va seca poveștile / din trupul trist.” (Lucian Blaga, Paradis în destrămare).

Mediul concentraționar din Flori de mucigai, cu toată fauna lui bizară de estropiați moral care mișunau după gratii, cu angoasele recluziunii, cu violența, cinismul sau indiferența temnicerilor, cu suferințele fizice și psihice aferente, acest mediu sordid, putred, inuman nu-i era străin lui Arghezi, care l-a experimentat pe propria piele, în câteva rânduri: prima dată a fost închis la Văcărești în 1919, împreună cu Slavici și alți ziariști acuzați de colaboraționism cu nemții pentru vina de a fi publicat articole în „Gazeta Bucureștilor”, o anexă a unei reviste germane; a doua oară, pamfletul antifascist Baroane îi aduce din partea nemților, de această dată, a doua condamnare, în lagărul de la Târgu-Jiu, în 1943. Iată cum interpretează un critic de valoarea lui Dumitru Micu spargerea barierelor poetice de lirica argheziană prin estetizarea mediului carceral și a limbajului „nepoetic”: „Coborând […] ca Dostoievski în «subterană»” și în «Casa morților»”, Arghezi nu avea cum să-și comunice experiența descinderii ad inferos fără a face uz și de vorbirea damnaților. Recurgerea la cuvinte și expresii suburbane, la termeni argotici, la denumiri populare ale unor organe anatomice era obligatorie. Nu se putea descrie colcăiala infernală fără bă, na!, mă-ta, păduchi, buric, găoază, boașe, scârnă, scăpău. […] Tinca nu-i curvă pur și simplu; e „curvă dulce, cu mărgăritărel de mai”. În idiomul delincventului căruia poetul îi compune orația, asemenea adresare, stilizată gingaș, e un omagiu. Adevărat că stilizarea disimulează, uneori, obscenități, însă, prin disimulare, acestea devin ineficace, fiind prefăcute chiar în opusul lor. «Bujorul negru» dezvelit de Rada în timpul dansului, e o imagine plasticizantă izbutită. Dorința cuiva de «a pune gura» pe «giuvaierul de sânge» și «a strânge» e, desigur, perversă, dar pervertirea simțurilor de pe urma torturilor abstinenței înnebunitoare este, într-un mediu concentraționar, o realitate ineludabilă.”^xv Iată cum ajunge cuvântul, și nu doar cel considerat banal, insignifiant, ci mai ales acela arătat cu degetul, înfierat de pudicii tradiționaliști, să se materializeze, devenind palpabil, dar mai mult, să devină poezie de mare valoare artistică. Drumul către democratizarea poeziei îl străbate versul arghezian prin forța cuvântului „veninos” preschimbat estetic în miere, dar și prin capacitatea prozodică extraordinară a poetului de a transforma cuvântul în vers atunci când acestuia, cuvântului, „nu-i mai este cu putință să reproducă și să cuprindă”^xvi, de a îngemăna apoi în versul acesta atât „slova de foc”, cât și „slova făurită”, îmbinând tehnica modernistă cu metrica tradițională, orală, ritmul liber cu cel popular, recurgând adesea la rima interioară ce are rolul „de a face versul oral ușor memorabil și de a-l fragmenta pe subunități metrice.”^xvii: „De cu noapte, câte toate: / Clopotul toacă și bate, / Broaștele, nu știu de unde, / Calcă-n clapele afunde. / Se clătesc în beregată / Cu faianță sfărâmată / Și înghit la ceasu-ntâi / Cioburile ei scârțâi. / Ciorile din pomi se mușcă. / Steaua cade, foc de pușcă. / Fierăstraie și rindele / Rod în ciurciuvele. / Pe la trei, / Vin păduchii mititei / Pe la cinci / Ploșnițele cu opinci / Șobolanul te miroase / Pe la șase. / Gâlcile dacă ți-au copt / Doctorul vine la opt. / Bezna rece, zidul rece, / Mai muriră paisprezece.”^xviii

Arghezi este, iată, unic și inimitabil în poezia română modernă, lucru pe care nu l-au intuit detractorii și contestatarii săi, esteții tradiționaliști sau conservatori ai lui Arghezi, cei care l-au etichetat drept obscen, pornografic etc., acești detractori neînțelegând că mediul „subteranei” umane nu-și putea găsi o mai veridică, mai needulcorată și mai plastică reprezentare lexicală și artistică, chiar cinematografică, și că doar utilizând un limbaj periferic, creând imagini concrete, vizuale, olfactive, auditive șocante, dar perfect adecvate temei, poetul a reușit o transmutație estetică a nonpoeticului/apoeticului în poetic, în artă pură, vie, palpabilă, necontaminată de artificial sau de mimetism mecanic. În plus, cuvintele violente, „puturoase” sau contondente, expresiile licențioase, triviale, argoul fetid, scabrosul, toate s-au „mântuit” prin stil, cum ar spune Lucian Blaga, s-au purificat, transformându-se în „frumuseți și prețuri noi”. Prin toate acestea, Arghezi a reușit ceea ce niciun alt poet român, tradiționalist sau modernist, nu mai izbutise până la el: desacralizarea, democratizarea, umanizarea limbajului poetic românesc, adevăr sintetizat admirabil, între multe altele, de profesorul universitar, reputatul critic și istoric literar Ilie Guțan: „Grație virtuții de a se incorpora în diverse ipostaze, opera lui Tudor Arghezi e purtătoare de universal și se dovedește perenă, câtă vreme existența sa ca limbaj este asigurată de implicarea constantă a umanului, cu tot ce îi este definitoriu și imprescriptibil. Cum, într-o operă cu bogată substanță afectivă, revelatorie pentru statutul speciei, să nu descopere cititorul ceva din ființa lui, ceva transmisibil și aparținând tuturor, când omul este prezent ca făptură problematică, stăpânită de grave sentimente și confruntată cu evenimente ce-i pecetluiesc condiția? […] pe bună dreptate Arghezi a fost numit poet al existenței, demnitate râvnită de mulți, însă de puțini atinsă la așa dimensiuni […] Receptiv la solicitări multiple a căror obârșie se află fie în realitatea imediată, fie în interioritatea propriei ființe, în însăși logica imaginarului, poetul n-a pregetat să-și schimbe uneltele, să reacționeze la orice nouă provocare (reală sau ficțională), să sară brusc de la un reflex la altul, lăsând impresia discontinuității, a spargerii de tipare și teme, a dificultății de a detașa câteva linii evolutive. În fond, disparitatea reflexologică este urmarea insațiabilității de real a scriitorului implicat plenar în existență.”^xix

BIBLIOGRAFIE

Referințe critice

Călinescu, G., Istoria literaturii române de la origini până în prezent, ed. facsimil, Editura Semne, București, 2003.

Călinescu, Matei, Conceptul modern de poezie (de la romantism la avangardă), București, Editura Eminescu, 1972.

Constantinescu, Pompiliu, Tudor Arghezi, București, Editura pentru Literatură și Artă, 1940.

Cristea-Enache, Daniel, Curs de literatură română pentru anul al III-lea, Facultatea de limbi și literaturi străine, an universitar 2022-2023.

Ilie Guțan, Tudor Arghezi (Imaginarul erotic), București, Editura Minerva, 1980.

Micu, Dumitru, Arghezi, București, Editura Institutului Cultural Român, 2004.

Streinu, Vladimir, Versificația modernă, București, Editura pentru Literatură, pp. 252 – 253.

Vianu, Tudor, „Eminescu și Arghezi”, Luceafărul, an III, nr. 10 (45), 1960. În: Tudor Arghezi, Opere. II. Versuri, ed. îngrijită de Mitzura Arghezi și Traian Radu, prefață de Eugen Simion, București, Editura Univers Enciclopedic, 2000.

Opere literare

Arghezi, Tudor, Opere. Versuri, vol. I și II, ed. îngrijită de Mitzura Arghezi și Traian Radu, prefață de Eugen Simion, București, Editura Univers Enciclopedic, 2000.

Arghezi, Tudor, Scrieri (Versuri), vol. 1-2, ed. îngrijită de Gheorghe Pienescu, cu o prefață a autorului, București, Editura pentru Literatură, 1962-1963.

Barbu, Ion, Poezii, București, Editura Albatros, 1975.

Blaga, Lucian, Opera poetică, București, Editura Humanitas, 2012.

Note