Acrobații ale gândirii asociative

Afirmarea lui Mircea Dinescu a început cu versuri publicate la sfârșitul deceniului șapte în Luceafărul și în alte reviste și a atras repede atenția. Nou-venitul contrazicea flagrant o direcție nouă pe care tocmai o luase poezia românească (din inițiativa lui Nichita Stănescu), întorcându-se fără complexe de la necuvinte la cuvinte. În plus, talentul tânărului poet (avea sub douăzeci de ani) era evident, frapant. Nu putea fi contestat nici de contestatarii de profesie.

Nimeni nu știa de unde a apărut acest autor, cum s-a format, ce anume îl inspira. Părea un dar neașteptat făcut de soartă literaturii române.

Remarcabilă era și libertatea pe care și-o lua tânărul de a spune ce crede. (Marin Preda l-a caracterizat, succint, ca pe „o ființă liberă”.) Dar, înainte de curajul de a spune ce crede, îi uimea pe contemporani curajul de a gândi totul pe cont propriu, fără urmă de conformism. Culmea este că această libertate ingenuă, înnăscută l-a cucerit până și pe dictatorul comunist, care tocmai libertatea o detesta. La întâlnirile cu scriitorii îl asculta cu un abia reținut zâmbet de simpatie pe tânărul poet care critica dezinvolt tratamentul rezervat scriitorilor de autorități.

Până la urmă Nicolae Ceaușescu s-a lămurit ce e cu această dezinvoltură. Mircea Dinescu și-a folosit talentul literar pentru a incrimina regimul comunist în cuvinte greu de uitat, spunând, printre altele, că Nicolae Ceaușescu, nereușind să intre în istoria țării, a intrat în geografia ei și că România comunistă este țara în care grănicerii țin armele îndreptate nu în afara ei, ci spre interior. Verdictele sale atât de expresive au făcut vâlvă în Occident.

Mircea Dinescu nu a scris niciodată la comandă, nici măcar la propria lui comandă, nu s-a așezat la masa de lucru ca un funcționar hotărât să ducă la bun sfârșit încă o carte, ci a scris doar când a simțit în mod spontan nevoia s-o facă.

După 1989 s-a lăsat cu totul în voia acestei spontaneități. A condus instituții în stilul lui improvizat și libertin, a cumpărat clădiri și terenuri (inclusiv un întreg domeniu pe malul Dunării), s-a ocupat de agricultură într-un mod aventuros, a fabricat vin, pe care și l-a promovat el singur, folosind ca brand propriul lui nume, a înființat restaurante simpatic-năstrușnice, cu meniuri hazoase, a creat și condus reviste de umor (de un umor nebun), a pescuit cu pasiune, neconvențional, a făcut emisiuni TV culinare, gătind în direct, în prezența câte unei celebrități invitate la masă și a unei pitorești formații de lăutari.

Și a și scris poezie, dând dovadă de o vitalitate inepuizabilă. Dar invidia provocată de această erupție de viață, ca și frigiditatea estetică a unor critici literari au generat un complot al tăcerii. S-a creat un acord rușinos între toți cei incapabili să admire. În felul lui risipitor, Mircea Dinescu a mai aruncat din când în când diamante în spațiul public, fără să-i pese că mulți nu le dau atenție.

De curând a publicat o nouă carte, Corabia nebunilor, cu subtitlul Cântece de dragoste, de ciumă și de război, cuprinzând poeme care strălucesc de prospețime. Seamănă cu frunzișul pomilor după ploaie. Nimic nu este reluat sau reciclat, nimic nu sugerează blazarea. Textele sunt scrise cu un entuziasm al scrierii care nu s-a stins și conțin versuri mereu surprinzătoare și emoționante. Poetul sună deșteptarea pentru apaticul cititor de azi.

Parcurgem cartea repede, captivați, dar nu foarte repede, pentru că din când în când ne oprim ca să admirăm fulgurații de mare poezie. Acestea apar din situații banale, văzute de poet altfel decât le vedem noi. Iată, ca exemplu, la ce se ajunge din evocarea unei muște sâcâitoare:

„Simt că-s pândit de-o muscă în fiecare vară/ pe malul unui fluviu unde eu trag la jug./ Mă gâdilă, mă pișcă, mă pupă, mă măsoară,/ ca un dulgher fățarnic la proba de coșciug.” (Simt că-s pândit de-o muscă…)

Sau iată ce semnificație neașteptată capătă telefonul mobil, în a cărui memorie se păstrează și numele, și adresele unor oameni decedați:

„Câți morți s-au strâns în telefon, o, Doamne,/ ca-ntr-un mausoleu de buzunar” (Balada morților din telefon).

Telefonul mobil – „un mausoleu de buzunar”, dacă ar fi scris fie și acest singur vers, Mircea Dinescu ar exista ca poet.

În chimia poeziei lui intră și o doză de umor, uneori negru, alteori sarcastic, alteori melancolic. Sinteza de lirism și umor nu produce însă, în mod previzibil, o poezie minoră simpatică, de genul celei a lui George Topîrceanu sau Ion Minulescu, ci, cu totul neașteptat, una profundă, răscolitoare, care sună ca un plâns melodios. Este un ton unic, inconfundabil, care îl face pe poet ușor de recunoscut în orice împrejurare. Ușor de recunoscut, dar inimitabil. Culmea este că până și sofisticatul Nichita Stănescu poate fi imitat, Mircea Dinescu – nu.

Cine ar putea să reproducă, prin mijloace proprii, această muzică a lamentației zeflemitoare, această stranie exuberanță a cuiva care anunță prăbușirea oricăror iluzii?

„Fântână cu găleata furată de-un calic/ la care se-nchinară-nsetații șapte veacuri/ pe miriștea cu părul uscat, de borangic/ în țara unde parcă nu s-a-ntâmplat nimic,/ Istoria bolește și nimeni nu-i dă hapuri./ În satele golite de oameni și de cai/ forma beteagă-așteaptă s-o viziteze fondul./ Bine grăit-a neamțul «La dracu-n Valahai!»,/ unde nebunul zace chiar răstignit pe nai,/ doar fetele-n parcare, boite, își fac rondul./ Laptele snob ce umblă-n costum de tetra pak,/ la vache qui rit ca proasta de estul Europii/ mă-ndeamnă să mă cațăr hoțește în copac/ să-mi regăsesc maimuța din care eu mă trag/ și s-o dansez pe-o creangă, cât voi culegeți snopii.” (La vache qui rit).

Ce idei trăsnite! „Forma beteagă-așteaptă s-o viziteze fondul”, „Istoria bolește și nimeni nu-i dă hapuri”, „Mă cațăr hoțește în copac/ să-mi regăsesc maimuța din care eu mă trag”. Sunt adevărate acrobații ale gândirii asociative, executate fără plasă de siguranță. Și totuși, ca nimeni altcineva, Mircea Dinescu nu cade niciodată în ridicol.

Lui îi reușesc și tentativele de parodiere fugitivă, nu a stilurilor unor poeți, ci a unor tipuri de limbaj. Vizitând un spital psihiatric în care înainte de 1989 erau internați cu forța opozanții regimului comunist, poetul își însușește ironic logica gândirii unui nebun:

„Am fost poet cu faimă în secolul trecut/ când mă citeau și Nietzsche dar și Menumorut/ și Daniil Sihastru dar și Gheorghiu Dej,/ ca bobul de fasole mă cățăram pe vrej./ inși în halate albe mă implorau: «Iisus,/ ai rău de înălțime și o să cazi în sus!»,/ așa că mi-a fost milă de ei și-am coborât/ să-mi lege papionul, din mâneci, după gât.” (Balada spitalului de boli nervoase din Poiana Mare)

Ce poet! Și ce risipă!