Carmen Sorescu 
Către cei din larg sau Către cei de pe uscat – așa mi se părea ca ar fi trebuit să aibă ca titlu textul lui Matei, desigur, el nu a gustat gluma, subliniind că nu e un text, ci un mesaj, ei bine da, un mesaj whatsapp:
Merg pe Bulevardul Magheru, sunt prea tânăr să știu ce a făcut Magheru dar am să caut, merg printre sticle goale și pungi de plastic, prin gropi și mucuri mormane, cineva pesemne că și-a golit scrumiera de la mașină, țigări cu filtru negru, toate cinematografele sunt închise și în dreptul lor miroase a urină, aici altfel de resturi, tot umane, cerșetori, cartoane, haine întinse parcă ronțăite de câini, trotuarele sunt sparte ca dinții unui bătrân de 100 de ani, aici nu bate soarele, de fapt nu bate soarele nicăieri, în lumea asta vrei tu să vii? Când ai plecat nu era așa, pe vremuri erau sălile pline, dacă mai știi când rula Basic Instinct nici măcar nu se găseau bilete, acum titlul filmului a coborât de pe afiș, jos în stradă, oamenii se fură, se păcălesc, și aici e Bulevardul Magheru, nici nu vreau să mai spun de cartiere, în lumea asta vrei tu să vii unde reclamele la crenvurști au luat locul ferestrelor, locatarii văd lumea prin intestine, și asta nu e o figură de stil ca și cum ai spune dragostea trece prin stomac, nu, ei zi de zi au la geam măruntaie…idealurile, viselor lor trec prin stomac. Mizeria și sărăcia anilor ’90 e altfel, acum sunt la alte cote, mai înalte. Dacă te-ai săturat de bine, pedepsește-te altfel, nu e România cea pe care o știai, și nu mă refer la străzi și clădiri, oamenii, oamenii sunt în simbioză cu mizeria și tencuiala căzută, lor mai ales le-a căzut stratul uman, protector, în București nu mai există oameni, ai să vezi, mai bine ascultă-mă, sunt de-acum bătrân, trecut zi de zi prin mirosul pestilențial al sufletelor și cum te cunosc, nu vei reuși să treci de ele. Gândește-te, mi-ai spus că fetița ta e cât tine, chiar mai înaltă, poate că în 15 ani a reușit să-și facă o imagine despre lume, a călătorit și ea, ce-i vei spune, cum îi vei explica?
*
De câte ori am mers la mare, am privit cu temere curajoșii care se duc în larg, sunt cei care se avântă cu bucurie într-o lume adâncă, necunoscută, aș zice fără minte, ei m-ar contrazice, firește, fie că sunt pe saltele, fie în bărci, fie înoată alene pe spate, sunt aceia pentru care pământul nu mai există. Îmi amintesc doi băieți, adolescenți, să fi avut spre 15-16 ani, care veniseră de la gară direct pe plajă, unul dintre ei și-a aruncat rucsacul, hainele, mi s-a adresat în fugă: Aveți grijă și de lucrurile mele! Și a fugit în apă. Și se ducea, se tot ducea, cel de-al doilea nu părea așa entuziasmat, era mai reticent, după ce s-a obișnuit cu temperatura apei, ce era drept, cam rece, s-a dus și el lângă amicul lui, undeva departe, li se mai vedeau doar capetele ca două geamanduri, chiar le confundasem de câteva ori din pricina valurilor care sălta și acoperea priveliștea în același timp. Se făcuse târziu și aș fi vrut să plec, dar cei doi nu mai ieșeau pe uscat, într-un final i-am depistat și le-am făcut cu mâna, m-am mirat profund că și-au dat seama cine sunt, probabil se plictisiseră și ei și unul mi-a făcut și el semn. În cele câteva ore pe care le petrecuseră în apă nu îmi era clar verbul a ieși, care-mi tot venea în cap: uf nu mai ies odată, din punctul lor de vedere poate era cu totul altfel. Ieșeau din apă sau ieșeau pe uscat? – poate că ambele variante erau bune numai că pentru mine a ieși din apă era mai la îndemână, corpurile fiind cufundate în lichid nu puteau decât să iasă din el. Îi privisem cum înotaseră spre mal și cum făcuseră primii pași, mi-am imaginat primele ființe care au ieșit din mare și au făcut din solzi piele, din înotătoare picioare și tot așa spre umanitate, pentru că, da, la început se târâseră destul de mult, luați de valuri și duși înapoi, iar și iar, dar luptau, luptau cu forța naturii, până când au reușit să redevină ce fuseseră cu ceva timp în urmă.
*
Am să-i explic că e vorba de forța naturii sau mai bine nu-i dau nicio explicație, nicio durere nu se explică ci se simte, dar îmi e teamă că are o cu totul altă viziune. Știu, o să-mi spui că văd eu viziune când își va rupe un picior prin dalele sparte de la Romană, dar să știi, un picior se reface, un suflet nu, ea și-ar dori mult.
*
Eu, una, niciodată nu am înotat în larg, ci numai de-a lungul țărmului, lipsa pământului de sub mine mă impacientează și azi la fel de mult, astfel că niciodată nu cred că mă voi aventura în apele adânci. În mintea mea sunt două tabere, cei de pe uscat, mai mulți, mame, copii, bătrâni, fricoși ca mine, și cei din larg, singura diferență era că doar dintr-o tabără se murea, aveam, deci, porțiuni indescifrabile pe creier cărora nu le găseam răspuns. Mă aventuram la rândul meu în incapacitatea de-a nu simți pământul, rezolvarea, pentru a doua oară. Cred că adevărata bucurie este aceea căreia nu-i sesizezi pericolul, fericirea poate că anesteziază frica, dar nu era cazul meu, erau zile când apa era atât de rece încât intram foarte puțin și atunci numai cu tălpile și ce mă mai udau valurile când nu eram atentă. Nici în zilele foarte călduroase nimic nu mă smulgea de pe nisip, nimic nu mă înduioșa, marea se voia irezistibilă și își făcea dansul discret, aproape lamentabil, hai vino, soarele iriza pe suprafața ei o lumină orbitoare, era frumos și cam atât. Aveam să înțeleg comparația unui iubit care-mi spuse cândva că se aruncase în mine la fel ca în mare, iar eu eram desigur vinovata, cea care-l dusesem la fund lăsându-l fără aer, acum râdeam și-mi spuneam că așa e firesc, fiecare are o anumită natură, așa sunt făcuți unii oameni și că nu făcusem nimic intenționat. Sunt convinsă că și valurile au aceeași logică, ele există și atât, la fel și eu, nu mă simțeam vinovată că înăuntrul meu ar exista un fel de malaxor care omogenizează toate făpturile și ele își pierd capacitatea de-a mai fi singure și independente. Un hoit plutește mult și bine până e devorat de timp și de pești, și de cele mai multe ori e adus de curenți la mal, semn că nu e vorba de un amestec ci de nepotrivire 😊
*
Ea nu știe de hoți, de infractori, de limbaj obscen, sunt convins că dacă un huligan îi adresează pe stradă câteva injurii ea nu înțelege, ba chiar poate mulțumi. E ca și cum scoți din cușcă un pui și-i dai drumul în junglă, ar trebui să mergi cu ea oriunde, nu știe să călătorească cu autobuze, trolee, cu taxiuri nici atât să nu o lași singură. Cum va supraviețui? Nu știe străzile, banii…
*
Privind în larg, de multe ori, îmi venea expresia: Noi, supraviețuitorii! Cei de pe uscat! Râdeam ca și când în fața mea era un lagăr de concentrare, poate că așa și era, cine intra în apă nu se știa dacă mai și ieșea. Sau poate că marea cel mai adesea nu era altceva decât un fel de mănăstire unde toți cei care se duceau aveau dorința de-al întâlni pe Dumnezeu. Marea are, prin urmare, diverse chipuri, deși genul feminin, mi se pare mai mult neutră, indiferentă și capabilă să mintă, să te facă să crezi că este altceva decât pare. De cele mai multe ori mă proiectează în ea și nu invers, nu poate fi modelată, mai degrabă tot eu las de la mine, și acum în această clipă deși la mulți kilometri îi rămân aservită, și dacă nu o mai am în preajmă tind să o vadă în altcineva, fabric aparențe și falsuri din dorința de a-i fi mai aproape, încerc s-o cosmetizez dând altora ce are ea.
*
Uneori privesc pe fereastră fără să vreau cu gândul la: noi, supraviețuitorii! Cel mai adesea din pricina zgomotelor. Sirenele anunță că un bolnav are nevoie de ajutor, din când în când câte un claxon spune disperat: fă-mi loc, am o urgență; alteori un schelălăit sau țipătul unui pescăruș înecat cu o sârmă, să nu uit de cerșetoarea care strigă: sticle goale, sticle goale. Paradoxal, ambalajele sunt singurele care mai umple, nu doar coșuri de gunoi ci și vieți. E greu de imaginat o viață în care nu este nimic umplută cu lipsă de conținut, oare fiecare caută să îndese în el ceea ce deja este? Nici corpul cu hăul lui nu e suficient, oare fiecare caută să îndese un altul? La aproape fiecare minut cineva rămâne fără aer. S-a umplut cu propria absență. Sau cu a altora. Alveolele pulmonare se comportă la fel, lichidul sufocă, cavitățile trebuie să fie libere să poată respira, prin urmare oxigenul care trece prin hematii este transformat în dioxid de carbon; în fața casei mele se întâmplă invers, deșeurile mențin cerșetoarea în viață. La aproape fiecare minut cineva rămâne fără aer: Realitatea este un șuvoi care inundă străzile, încet, încet va ajunge și la etajul al doilea.
