Al. CistelecanAl. Cistelecan
13.02.2023

Nacazanii din Țara de Sus

De la Ureche încoace, scriitorii moldoveni nu mai contenesc să adreseze neamului și țării tot felul de nacazanii, unele sub formă de certuri, altele sub formă de învățături, cele mai multe sub ambele forme. Pînă și un om eminamente solar (cum știe și el că e), sociabil la modul excesiv spontan și bun la suflet cu toată lumea cum e Adrian Alui Gheorghe nu se poate stăpîni (în Dicțiuni etice, ficțiuni estetice, Editura Junimea, Iași, 2022, dar și în celelalte de interviuri și eseuri) să nu-și mustre compatrioții pentru una și alta. Trasul națiunii de ureche e obiectiv fix și moștenit la moldoveni. Nici nu-i de mirare de vreme ce Adrian însuși se consideră ”moralist” (”în esență”, dar și în fapt), însă asta e oarecum contra naturii lui. Adrian e dintre poeții, nu puțini, ci foarte-foarte puțini, care n-ar spune o vorbă rea despre vreun confrate nici picat cu ceară (afară, firește, de cîțiva dușmani calificați și dovediți ca perfizi, pe seama cărora își sloboade glasul pamfletar). Asta pentru că e convins că-n lumea literară ”competiția nu este cu ceilalți, competiția este cu tine însuți”. Numai că, dacă vine cîte unul ca Gaëtan Picon și zice că ”arta e ierarhie”, devine omenește ca neputînd căștiga competiția cu tine însuți să dorești moartea caprei vecinului. Invidiile astea, fie cît de neelegante, animă viața literară (dintotdeauna). Omenia și bonomia lui Adrian se opun acestor apucături și ele au devenit program comportamental (”mizez pe prietenia literară”), fie ca emanație a firii, fie, altădată, din precauție – socială și literară -, pentru că ”dacă spui exact ce crezi, riști să stîrnești un scandal” (desigur că asta nu înseamnă că Adrian nu spune ”exact” ce crede, căci are destule tranșanțe). Vorbește mereu despre nevoia de solidaritate în cadrul breslei și e dezolat că a pierit nu doar solidaritatea, ci și minima politețe, căci acum ”termenii politeții între generații sunt înlocuiți cu bă”. În general, ca toată lumea, are și de ce se plînge, nu trebuie să inventeze pretexte de supărare și iritare. Prăbușirea civilizației dialogului, din care ”a rămas doar ciorovăiala”, ”talibanizarea” ”discursului și a gesticii în spațiul public”, transformarea ”replicilor” din spațiul virtual în simple ”jeturi la gard” sînt constatări îndreptățite, tratate cu mînie justificată (de însăși gratuitatea ei). Denunțurile acestea iau însă, uneori, prea mare avînt și Adrian se ambalează în ele doar pentru a se contrazice în clipe mai liniștite. Bunăoară, e hotărît contra ”tendinței de a judeca o anumită epocă nu cu și prin elementele acelei epoci, ci printr-un instrumentar contemporan” (ceea ce, crede el, ”e ridicol”), pentru ca altădată să pledeze tocmai contrariul (de astă dată, pe bună dreptate), convins că ”fiecare timp” își are ”poezia lui” și că ”fiecare epocă reinventează poezia mai veche cu o nouă sensibilitate” – și cu un nou ”instrumentar”, firește. Dar în general și de regulă iritările lui Adrian sînt coerente și de durată. Ele merg împotriva ”colectivismului cultural” și a ideologizării ”corectitudinii politice”, a căderii nivelului cultural și a instituțiilor paideice, răul venind ”din mediul universitar și academic, unde a fost lăsată garda jos”, așa că tot felul de neisprăviți cultural ”lansează cărți, se bat pe spate, rîgîie cu satisfacție”, instaurînd ”o dictatură a mediocrității” și promovînd ”cultura fast-food”. Afurisește atît de aprig învățămîntul privat, ”lăsat la îndemîna unor îmvîrtiți care au făcut afaceri de familie, de clan din cea mai sensibilă și mai responsabilă preocupare a unei societăți”, încît crede că autorii acestei inițiative trebuie judecați ca ”iresponsabili” și ”criminali”. Țintă fixă sînt, desigur, și politicienii, îndeosebi parlamentarii – ”deversați în parlament”, care ar trebui puși la galerele lecturii și obligați la ”două-trei ore pe zi lecturi obligatorii din Platon, din Aristotel, din Biblie”. E ciudat că Platon e prima recomandare, căci viziunea societală a lui Adrian e de-a dreptul anti-platonică, de vreme ce, în loc să evacueze poeții din cetate, el, dimpotrivă, ar face un ”guvern din artiști”. (Fie spus în paranteză, oricît de nepricepuți – și chiar necinstiți – ar fi parlamentarii, parlamentul e singura instituție care apără democrația, căci toate celelalte stau cu un picior permanent pe pragul de abuz. Aprecierea acordată de români parlamentului e cel puțin paradoxală și mai ales neliniștitoare). Of-urile lui Adrian sînt of-uri de bun simț, după cum sînt și toate celelalte atitudini exprimate și luate. Nici nu-i de mirare de vreme ce se crede ”scriitor de modă veche” și crede ”în talent, în inspirație și în plăcuta trudă a chinuitului condeiului”. Plus că nu se sfiește să repete din legislația bunului simț, convins că ”multe lucruri elementare trebuie reluate”. Sau, mai aforistic, pe bunul său obicei cînd e mai în formă: ”fără școală, opera-i goală. Fără studiu, e doar preludiu. Fără transpirație e doar aspirație. Dar fără har, e în zadar”. Rezon!

Nu sînt însă doar problemele publice cele care-l stîrnesc pe Adrian și la care-l provoacă interlocutorii lui. Sociabil și deschis la toată lumea, Adrian vorbește la fel de implicat cu oricine, fie cu gazetele din Mizil, fie cu cele din Iași ori Craiova. Uneori mai glumeț (cînd are cu cine, cu, de pildă, Lucian Vasiliu), dar totdeauna dispus și bine-dispus la taclale (mai că nu există interviu la care Adrian să nu repete refrenul ”aș mai avea de spus multe”, dar economisind pentru altă dată). O ”bună dispoziție” a scrisului (și vorbitului, desigur) se vede numaidecît și-n opera propriu-zisă, nu doar în interludiile eseistice ori de interviuri plasate între tranșele de poezie și proză. Chiar la temele grave și întoarse spre o cotă dramatică, Adrian se lasă purtat de vervă pe deasupra unui umor din temeiul firii, specific tuturor celor care s-au scăldat în copilărie în Ozana cea frumos curgătoare. E și normal astfel că scrie cu plăcere – cum tot repetă – orice; iar dacă-i cu plăcere, e și cu spor. În temele publice se amestecă pentru că e ”o chestiune de igienă să ai un punct de vedere în orice situație care te implică”, așa că el o face ”de vreo douăzeci și cinci de ani” (asta în 2014), mai cu folos și mai cu răsplăți sau fără. Are destul umor să nu se umfle în pene nici pentru premii, nici pentru distincții, deși vede cum ”pînă și cîinii maidanezi au aflat asta (că e cetățean de onoare la Piatra Neamț, n.n.) și mă salută dînd veseli din coadă”. Dar implicarea e datorie fundamentală a scriitorului, căci el trebuie să fie ”în primul rînd, un bun cetățean al patriei sale”. Civismul e, așadar, o componentă decisivă a vocației.

Interviurile repetă, fatal, unele întrebări, dar Adrian are grijă să nu repete întocmai răspunsurile. Dacă problema nu e alta, măcar nuanțele răspunsului sînt altele, fie că e vorba de întrebări biografice, fie de întrebări bibliografice ori de incitări la abordări mai generale. E bine dispus și la confesiuni, nu doar la scris literatură propriu-zisă (de care pot fi și confesiunile, firește).

Nu te-ai aștepta (deși tocmai asta ar trebui!) de la un poet atît de sociabil încît nici nu poate fi văzut vreodată singur să scrie pentru a-și exorciza solitudinea inexorcizabilă. Dar tocmai asta face, chiar dacă o face de/cu plăcere: ”a scrie este o modalitate de a umple pustiul din jur” – asta e temelia poeticii lui Adrian. ”Mesaje pentru nimeni”, trimise într-o ”capsulă ermetică”, sînt și poemele lui Adrian, cu speranța că-s, totodată, mesaje ”pentru toată lumea viitoare”. Se mai adaugă, între cauzele existențiale/destinale ale scrisului și o dezamăgire ontologică radicală: ”scriu pentru că e singurul lucru în care mai cred”. Asta însă nu e chiar adevărat și n-o spun de la mine, ci de la Adrian: de vreme ce ”crede în natura divină a artei/creației”, fără de care ”arta în sine nu ar avea nici un rost”, înseamnă că Adrian nici nu e atît de singur pe cît zice, nici atît de dezamăgit pe cît crede. Stă pe o poziție mai optimistă decît cea enunțată de Eugen Ionescu atunci cînd zicea că dacă există Dumnezeu, n-are rost să scriem, iar dacă nu există – cu atît mai puțin are vreun rost. Adrian crede deopotrivă în ”rezistența prin cultură” și în ”rezistența prin credință”. În fine, unde e credință – și la Adrian e, fiind el, cum zice, ”credincios ortodox practicant” – nu e singurătate și nici dezamăgire. Decît în cele mai lumești. Altminteri, dacă întoarcem pe față propoziția negativă a lui Adrian – ”poezia, dacă nu este vocație, este o pedeapsă” -, înseamnă că vocația e bucurie. Scrisul lui Adrian o confirmă, pentru că e un ”scris-bucurie”, deși, adevărat vorbind, vocația e blestem și pedeapsă. Dar sînt și blesteme fericite, după cum se vede. Unul s-a abătut tocmai peste Adrian Alui Gheorghe.