Nu ratați momentul!

„Casele care sunt locuințele de astăzi se vor prăbuși sub ape și soarele le va descompune, dar furtuna și ploaia niciodată nu vor strica ceea ce am construit, palatul poeziei mele” – Șah-Name, Firdusi.

Amintirile lovesc în mintea mea ca niște copii în pântece, o vreme stau ascunse sub pământul corpului, în gestație, apoi încet, încet mijesc cu dinții de lapte în foaia imaculată și la un moment dat mușcă, vor să iasă la aer, să respire, să prindă din nou viață, să fie scrise. Trecerea lor prin purgatoriul memoriei lasă urme, cenuși care nu se vor mai șterge cu niciun fel de șiretlic, nu știu care vor arde, care vor supraviețui, e un mecanism diavolesc-livresc pe care nu-l cunosc, face parte din natura scrierii. Apoi stadiul de cuvinte este precum saltul în viața de apoi. Prin urmare, altă viață! Să nu mai ziceți că totul se pierde, doar se transformă și viața cândva trăită renaște sub altă configurație. La prima vedere nu ar zice nimeni, dar e foarte uman, oamenii au inventat tăblițele de lut, hârtia și creioanele, din nevoia de-a nota, de-a arhiva, de-a nu uita, într-un final.

Așa o să ne trezim într-o zi și cu sufletul că ne bate la ușă 😊

De pildă, alimentele sunt mestecate, trec prin laringe, esofag, ajung în stomac, se digeră, creștem dacă suntem copii, ne hrănesc, la fel întâmplările prin care trecem oră de oră, unele insesizabile, altele care marchează pe viață, lasă cicatrici, unele inutile, altele nutrienți, în același mod ajung să fie depuse într-o cutie și într-o zi să fie eliminate pe foi. Nu știu cum fac alții, dar eu una nu pot trăi cu substanțe toxice, cu deșeuri ale minții. Unele sunt șterse de la sine prin uitare, prin acest eșec al recuperării datelor stocate, dar altele nu, prind coajă, crustă, fac chisturi pe ficat, până se sedimentează și din ce în ce pot fi sparte mai greu, așa că toate la timpul lor, nu trebuie ratat momentul – cel mai des îmi apare în minte grădina casei părintești, mai exact locul unde creșteau mărgăritari, lalele, iriși, unde primele albine începeau să zumzăie și fluturii abia începeau să învețe zborul, pesemne că acesta este paradisul memoriei mele, chiar dacă azi nu mai este el poate fi refăcut foarte ușor.

Am fost un copil cuminte, am crescut numai în casa și curtea noastră, a părinților, bunicilor și străbunicilor deopotrivă, din generație în generație ne-am predat tacit locuințele, pământurile, grădinile, obiectele de valoare, genele, inimile, pentru că azi simt din ce în ce mai acut inima tatălui meu cum bate în mine, la fiecare gest îl recunosc pe el și cumva doare chiar dacă-l duc mai departe. Viața mea a fost mereu organizată și condusă de cei mari, și acum, adultă, viața mea e orchestrată de altcineva, prin urmare nu știu ce înseamnă abaterea de la normă, dar cu toate acestea, nu neapărat restricții sau impuneri, ci mai de grabă ocrotire, am fost autonomă. Am fost copilul care a purtat hainele și ghetele fraților până la vârsta de 14 ani, când i-am împlinit, mama a zis, gata ești mare, mergem să-ți iei hainele tale și mi-a cumpărat un palton lung, turcoaz, din stofă groasă, fular și mănuși, cizme etc. În ziua aceea am făcut turul magazinelor și mama părea dispusă să-mi ia orice, nu cerusem nimic, fusese ideea ei, poate că dorea de fapt să răscumpere faptul că nu avusesem nimic al meu până atunci, dar la fel de bine știam amândouă că aproape toată lumea făcea la fel și mai ales nu puteam arunca haine bune. Așa s-a făcut că într-o iarnă când am venit acasă, fiică-mea care avea 4 ani și nu avea haină de iarnă, mama i-a găsit prin șifoniere una de-a nepoată-mii, un paltonaș violet deschis care-i venea de minune, la fel, căciulă și fular tot ale ei. Mama păstra lucruri de zeci de ani, tocmai cu acest scop, să ne scoată din nevoi când este cazul. Dar mai ales, îmi amintesc că mama nu a vrut nimic pe numele ei, nicio proprietate, nu dorea să se lege fizic cu numele pe hârtii, la moștenire a renunțat, parcă libertatea ei ar fi fost trasă în jos de aceste, să le zic, acareturi, nu voia în ruptul capului să fie prinsă în cotidian, în lumea imediată, palpabilă, parcă aripile nu i-ar mai fi crescut și se descotorosea de orice. Îi plăcea să fie ușoară, pe lângă faptul că a fost o femeie slabă toată viața, nu voia să se încarce cu nimic altceva. Orice surplus ar fi fost categoric nefolositor. Nici cadouri nu voia să primească, dacă-i duceam mă trezeam când ajungeam la casa mea că le pusese înapoi în bagaj, la fel mi-o imaginam cum făcea semnul cu mâna, lasă, să aveți voi, mie nu-mi trebuie. La un moment dat știi că nu mai contează, însă pentru ea nu au contat niciodată. Îi prindea bine o vizită, o convorbire telefonică, un strigăt la poartă sau un chemat la gard, oricum ceva fără formă sau ceva care-și menținea forma și pe „întuneric”, când rămânea singură. Rudelor, vecinilor le e greu să înțeleagă gesturile ei, de câte ori e întrebată, ea doar dă din mână, nu spune niciun cuvânt, doar semnul acela banal, nu-i pagubă, lasă, treacă de la mine. Din ce în ce mai bine și mai mult îi semăn, când ai posibilitatea de acționa după propria dorință e, nimic altceva, decât libertate, și iată că în pofida îndrumărilor ne simțim foarte bine neîncorsetate. Ei bine, casele, pământurile, toate aceste lucruri într-o zi vor fi înghițite, nu știu dacă de ape, de foc sau de pământul însuși, cert e că într-o zi vor dispărea. Ceea ce poate fi extras și luat cu mine azi la mii de kilometri depărtare de casă sunt amintirile – aceste bucăți de reverie, baloane de săpun care se desprind din stomac și după care privesc îndelung până se sparg pe foi.

Lumina desface mugurii în frunze, petalele în flori, oamenii în „oameni”. Băile de soare de la mare calmează, relaxează, fac oamenii mai calmi, îi îndeamnă la armonie, la procreare. Tot la fel aceste licărituri învie în mine trecutul, așa îmi simt creierul, ca o instalație pentru pomul de iarnă, când mă așez la masa de scris e ca și cum mă conectez la energia lumii și le găsesc prin tot felul de locuri ascunse, se joacă, se ascund, ba se aprind, ba se sting, până când într-o zi tot dau de ele sau ele de mine. Apoi… liniștea aceea care pulsează încet ca o tâmplă de copil care se lipește de mine și mă ia cu ea prin venele ei.

De multe ori în balta amintirilor, apă stătută, căci nu e o apă curată, fluentă, curgătoare, chiar dacă unele se mai evaporă sau altele noi apar, o apă verde, plină de alge, de gunoaie urât mirositoare, sunt prinsă în tentaculele unor aduceri aminte foarte puternice, cu greu scap, uneori nu, sunt trasă la fund, înecată, adusă la suprafață și tot așa; amintirile sunt niște ființe hidoase, inefabile în urâțenia lor, care se joacă cu prada. Nu știu de ce dar acest colț de lac al minții nu stochează precum un baraj apă curată care să inunde plăcut corpul, poate unii oameni fac asta pur și simplu, la mine nu, la mine se depozitează în mare parte jeg, la fel ca pe stradă, pe bocanci nu poți găsi flori de câmp ci doar noroi. Poate că la un moment dat devine un avantaj. Jegul nu predispune la regrete. Asta îmi spun mereu, să știu în ce ape mă scald: amintirile diurne sau nocturne constă în manifestările sumbre ale minții, nu sunt altceva decât viermi care se zbat după ce refluxul s-a retras, apoi când vine momentul oscilației și fluxul aduce apa din nou viermii se mai hrănesc puțin, mai cască gurile, din ce în ce mai superficial, și încet, încet se usucă. Citeam undeva că amintirile stau la periferie, nici vorbă, unele au case mari, scumpe, centrale, chiar în mijlocul vieții, nu le poți ignora măreția. Măreția poate ucide orice atinge, orice vecinătate, se înmulțește precum plantele agățătoare, urcă peste tot, asta dacă nu o tai din când în când, dar aș vrea să procedez cum am procedat cu iedera de la țară care intrase pe fereastră, spărsese rama, geamul, așa că m-am dus direct la rădăcină, cu sapă, târnăcop, foarfecă de vie și am tăiat-o, curios e că peste 2 ani am văzut o frunzuliță exact în locul care cu ani în urmă trona ditamai vegetația, și fără milă am tăiat-o din nou. Acum supraveghez locul de câte ori am ocazia, dar nu dă semne că mai iese la lumină, mă tot gândesc că am scăpat destul de ușor și cine știe ce sapă ea pe dedesubt 😊, dar am luat în calcul și asta, am vorbit cu o vecină care are grijă de grădină să fie cu ochii în patru pe zona aceea, ademenitoare, într-un fel. Uneori o mai sun și e ca și cum îmi pun mie întrebări: Se mai vede ceva? Și e ca și cum cu mâna deasupra ochilor să fac paravan contra soarelui mă uit după vaporul care tocmai a plecat în larg.