Suspiciuni

„Colonia (aproape ca un blues)” – 5

Nici măcar mie nu mi-a fost greu să înţeleg că sfrijitul ne lăsase de capul nostru într-adins, dispărând cu alţi câţiva ce păreau să-i fie fraţi gemeni. Era bine să ne obişnuim în linişte cu locul, să nu socotim că asupra noastră apasă vreo constrângere. Ceea ce am şi făcut.

Primul lucru care mi-a atras atenţia a fost şirul de rulote ca trase pe aţă pe două laturi ale lacului, vopsite fistichiu, parte din ele ruginite pe alocuri, în care unii dintre ei veniseră de la mari depărtări, fără îndoială, alţii decât cei care fuseseră aduşi cu microbuzele fără număr de înmatriculare din parcarea motelului. Ar fi putut să doarmă în rulote, cum o făcuseră în timpul călătoriei, dacă n-ar fi fost regulile necruţătoare cărora li se supuneau din cine ştie ce motiv, odată ajunşi în tabără. Nimeni nu locuia în rulote în acele zile, dar niciuna nu fusese încuiată, câteva aveau chiar uşile deschise. Şi mai nimeni nu se mai apropia de ele.

Oamenii pe care-i întâlneam păreau să nu ne observe, preocupaţi de treburile lor mărunte, dar dacă-i salutai, cum se întâmplă la ţară, să dai bineţe şi necunoscuţilor, răspundeau cu vioiciune, fericiţi că li s-a acordat atenţie. Erau îmbrăcaţi în haine de lucru, cu cămăşi de pânză cu carouri mari de toate culorile şi pantaloni de doc prinşi cu curele late răpănoase sau rochii înflorate, multe decolorate, de parcă nu le păsa că trăseseră pe ei hainele din urmă cu mulţi ani, dar nu lipsea niciunuia eşarfa verde înnodată la gât, iar acestea străluceau de noi.

Nu se întindeau la vorbă, semn de politeţe, dar şi de dezinteres. Mă întrebam de ce nu insistă tata să afle mai multe despre ce meşterea fiecare, dar probabil înţelesese că deocamdată important era ce sărea în ochi. Cu mănuşi în mâini sau cu mâinile goale, unul întrepta un gard din uluci învechite şi umede, altul reaşeza cărămizile căzute dintr-un perete mâncat de ape sau îl tencuia, alţii băteau cu maiul bolovani acoperind gropile din drum, stivuiau trunchiuri de copaci pregătiţi cândva de foc, risipiţi şi umflaţi de cât zăcuseră sub apă, aproape putrezi, refăceau cuptoare de pâine şi coşărci căzute într-o rână, vopseau ferestre care de-abia se ţineau în vreun zid, lipsite de geamuri, văruiau cioturile unor copaci care fuseseră falnici pe vremuri, dar nu mai aveau ramuri – toate acţiuni lipsite de rost într-un sat inundat ani în şir şi care urma să fie acoperit din nou de ape în mai puţin de două luni. Toate mi se păreau inutile. Refăceau totul în fiecare an când reveneau pe fundul lacului secat? Nu puteam pricepe cum e să fii fericit dedându-te unor treburi atât de inutile!

Câţiva copii alergau pe uliţe mânând cu un băţ un cerc de metal semănând cu cele care strâng doagele butoaielor; alţii se pregăteau să joace ţurcă; vreo doi călăreau nişte biciclete ruginite, învăţând să se ţină în şa; alţi câţiva aruncau cu pietricele într-o oală găurită agăţată într-un par, care zăngănea cumplit când era lovită; unul singur, mai răsărit, îşi făcuse o praştie dintr-o crăcană şi ochea fără greş oala.

Mă bufnise râsul la vederea nădragilor lor cu tururile lăsate şi a cămăşilor cu subsuori gălbejite, dar părea să nu le pese, nici lor, nici părinţilor. Mă priveau cu ochi indiferenţi, deloc răi, mai degrabă păreau să nu mă vadă că treceam prin apropiere. I-am făcut cu mâna unei fetiţe care târa după ea un frăţior cu lumânări la nas şi cu un ursuleţ jerpelit de cârpă ținut strâns la piept şi mi-a răspuns la fel, dar parcă se uita prin mine. Am privit cu jind una dintre bicicletele ruginite, dar nu m-a invitat nimeni să urc în şa. Dar se purtau cu atâta naturaleţe, că eram convins că am ajuns un cârcotaş nesuferit.

Eram pe cale să mă-ntreb de ce oamenii ăştia nu zâmbesc, dar mi-au zburat toate gândurile când un zdrahon de bărbat a început să strige la tata şi la mine să nu-i mai călcăm proprietatea. Nu-nţelegeam care era proprietatea lui. Înalt, bărbos, cu o coamă de păr cenuşiu ca de leu, într-o cămaşă cu carouri cafenii cât pumnul şi un şorţ de piele peticit şi înnodat la brâu atârnându-i mult sub genunchi, acoperindu-i pantalonii de postav cândva verzui. Avea în mâini nişte foale uriaşe cu care înteţea focul lângă o nicovală pe care se pregătea să bată potcoave şi coase strânse grămadă lângă şi în vatra focului.

Tata şi-a cerut iertare, nu-nţelegeam de ce-o face, nu greşisem cu nimic.

– Aşa ziceţi toţi, continua să strige bărbatul, ameninţându-ne cu foalele, îmi călcaţi proprietatea, mă ţineţi din treabă şi pe urmă veniţi să-mi cereţi potcoave şi unelte pe care n-am avut timp să le pregătesc. Treceţi pe partea cealaltă, tot ce e în faţa potcovăriei e proprietatea mea şi n-aveţi voie s-o încălcaţi, nu v-am spus asta în fiecare an?

Am trecut pe partea opusă şi bărbatul a încetat să mai strige. Mă gândeam de ce se apucă omul să bată potcoave, din moment ce nu văzusem niciun cal. Îşi imagina probabil trăsuri cu câte şase cai şi armăsari năvalnici alergând pe câmpuri, biciuiţi de călăreţi neînduplecaţi, când în jurul nostru nu era nici coadă de câine. Dar poate erau ascunşi pe undeva sau urmau să vină; nici alte animale sau păsări nu văzusem, de parcă dispăruseră de pe lume, spre deosebire de ce auzisem sus, la motel, în prima noapte.

De-abia ne îndepărtasem vreo sută de metri şi ne-au prins din urmă zbieretele lui, parcă era înjunghiat, în mod sigur altcineva îi încălcase proprietatea.

Am ajuns în dreptul unui cort mare şi galben pe care atârna o pancartă cu litere negre cât capul meu – ŞCOALĂ.

• Vrei să intrăm să vedem cum este? m-a întrebat tata.

• Îţi râzi de mine? m-am oţărât la el. Hai să trecem mai repede.

Numai gândul că a doua zi ar fi urmat să vin acolo mă îngrozea, dar speram ca a doua zi să fim departe.

• Hai s-o ştergem, tata, am spus cât puteam de hotărât.

Fără vreo altă vorbă, am început să urc costişa, să trec dincolo de şirul de rulote şi de liziera de arbori, unde bănuiam că se află şoseaua. Tata se luă după mine. N-am făcut prea mulţi paşi. O forţă mai puternică decât voinţa noastră ne ţinea pe loc, păşeam, dar semăna cu paşii pe care-i faci pe o bandă care se desfăşoară în sens opus, când te pune doctorul să-ţi încerci puterea inimii, oricât ne străduiam să înaintăm rămâneam pe loc, pe tata l-a pufnit râsul,

hai să ne-ntoarcem, a zis,

nu voiam să-l ascult, dar am fost nevoit, nu era să stăm până se lăsa întunericul pedalând fără rost.

Nici măcar nu puteam spune că erau cizmele verzi de vină, deşi abia le ridicam, la fiecare pas, din noroiul gros în care se afundau şi clefăiau ca-ntr-o marmeladă, în zona costişei maşina de stropit nu ajunsese.

– V-am spus că nu se poate pleca de aici două luni, ne-a întâmpinat sfrijitul, de parcă ne urmărise cum vrem să fugim de pe fundul lacului.

Am fost convins că rânjea satisfăcut cu dinţii lui laţi şi galbeni de cal.

Nu văzusem de unde apăruse şi nu bănuiam că cineva e cu ochii pe noi, dar n-am fost în stare să dau drumul protestului care-mi juca pe limbă, mă aşteptam s-o facă tata, însă el încuviinţa totul, de parcă i-ar fi plăcut să rămână între necunoscuţii aceia.

Până să căutăm o cale de ieşire, trecusem pe lângă câteva corturi ca nişte ţarcuri, cu duşuri, bazine enorme pătrate de plastic alb pline cu apă, fixate la înălţime pe pari groşi, cu panouri solare deasupra şi veceuri ecologice. Mi-am închipuit că tot maşina care spălase drumul avea să le golească. Un ţarc dintr-ăsta era la doi paşi de cortul nostru.

– Să mergem la cantină, a adăugat sfrijitul Laviniu.

(Va urma)

(Fragment din „Colonia (aproape ca un blues)” de Stelian Ţurlea. Editura Vremea, 2015)

(Foto autor: Cristina Ţurlea)