Imaterialul din bucătăria bunicii

Bucătăria de vară din casa bunicii. Stop-cadru vintage, odinioară, dimineața, după răsărit:

-încăpere mică, foarte mică, având tavanul jos și podea de lut denivelat, acoperit de hârtie cerată, groasă (m-am gândit adesea că oamenii erau înainte mult mai mici de statură, cam ca niște pitici din povești, de unde și camerele, făcute pe măsură); cum intri pe ușa din scânduri vopsite și prinse în două bare de fier, în dreapta erau plita, hornul și raftul cu blide, iar în stânga se găsea un cuier bătut în perete; tot în dreapta ușii erau la îndemână borcanul cu tacâmuri și cel cu sare grunjoasă, așezate pe canatul-etajeră al gemulețului care dădea spre sălița beciului; în față vedeai patul de lemn, aliniat pe unul din colțuri, cu înălțătoare dreptunghiulare la capete, rotunjite; pe lungimea-lățimea a două laturi străjuia un păretar cu modele florale, țesut de bunica însăși, la stative; deasupra patului – o cutie cu ceasul deșteptător (cu cifre arabe mari și sonerie din două clopoțele), plus o icoană de hârtie, înrămată; tot în stânga se deschidea încă o ușă, pe care, urcând un prag, treceai în casa propriu-zisă (bucătăria fusese un adaos târziu, din lut pe schelet de bârne, în prelungirea vechii construcții, mai solide); sub plită se depozitau lemnele aduse cu brațul din șură, pentru ars; lângă ea trona, ancestrală, scorojită, dar rezistentă, o măsuță rotundă, cu taburete ușoare, pe care se așeza iarna grămada de nepoți, ca să mănânce borșul, mămăliga, brânza, scrobul sau tocana; bucătăria era luminată de un bec simplu, băgat într-o dulie cu fir, doar trebuia să înșurubezi puțin, să se aprindă; plutea miros de mâncare gătită proaspăt, de lapte fiert și căzut pe fonta încinsă, de foc, de haine ale bunicii, de pisică lingușitoare, ascunsă după horn.

Pe gemulețul care dădea afară, la răsărit, spre curte, se strecura mereu, până la vremea amiezii, o rază lată de soare, care tăia spațiul în două cu o fascinantă lamă fotonică. Lumina străbătea blând cele două canaturi, între care bunica depozita tot felul de lucruri trebuincioase – papiote, ace, ochelari, iglițe, tuburi de unguent, folii de pastile. Raza descoperea, în fasciculul ei albicios-transparent, imponderabilele firicele de praf și de scame care pluteau în aerul încăperii. Fără jetul revelator al soarelui, acestea ar fi rămas nevăzute, de la nașterea lor.

Azi, intrând în fosta bucătărie a copilăriei mele rurale – rece, pustie, cu multe dintre obiectele originare intrate în alte pliuri ale timpului (acum, acolo e numai locuința de serviciu a mătușilor, venite de la oraș ca să-și mai lucreze, uneori, grădina) – nu mai regăsesc decât raza de soare, o prezență consecventă și vie, ca toate cele imateriale. Dar asta numai dacă apuc să ajung la țară în vremea dimineții. Eventual, după răsărit.

Foto: Romila George, din arhiva personală