Sergiu Crăciun (varianta lirică a unui viitor roman)
Cavalerul se luptase mult
s-atingă absolutul Regat:
cu mâinile, cu ochii și cu mintea…
Picioarele-i putere și corpul de-un voinic;
Armură are și sabie la brâu, cu greu de neclintit.
E-un Făt-Frumos ce-n suflet
mereu îți tot intra –
cu pletele la spate și ochi fulgerători.
Un cavaler din Soare, născut din semizei
și Mantia-i atârnă, prea grea e pentru el…
Va îndura el lupta cea mare din final,
cu zei și cu popoare, prieteni chiar de-ar fi?
El merge înainte, zdrobind orice zărește.
Dragonul zboară tare, prin cer se cuibărește,
iar calul, blând cu coama-i și aripile-l urcă
spre vârful cel mai tare, din vechiul său regat…
Bătaie e sau luptă se-ntreabă pașnic Corbii?
Iar corbul de pe valea regatului nuntit
nu sapă el cu gheara-i, dar ciocul e smintit.
Copil, ce firav este eroul Lucien –
Se-ntrece și despică orice îi iese-n cale;
Dar ceilalți nu se-nfruntă cu el
Sau cu dragonul și calul sur din cer.
Turnirul câștigase și rege-a devenit
Cu forțele proprii pe loc el i-a izbit.
Nu zmeii și nici zmeoaicele
Ci tineri cavaleri asemenea ca el.
Dar Lucien cel vesel cu inima lucra –
și la pământ pe-aceștia nici cum nu se-ndura!
Iar mila și curajul, blândețea,bunătatea
sunt calități ce Mantia mereu i le păzea!
Pe spatele cel mare, ce-un munte parc’urcai
O mantie se-așază, e lord peste Regate.
Nu-i unul, sunt chiar mai multe, iar unu-i Absolut…
O mantie pufoasă, ce-acoperă vitejii –
Închisă-i la culoare, nu-i neagră, scăldată în pur sânge.
Putere ea îi dă, lui Lucien, când rege pe loc el deveni.
În minte îți pătrunde, te-ajută, vrei nu vrei,
dar colții mari îi scoate, la răi și la mișei…
Dragonul, Calul, Mantia și-un cavaler lucesc
pe-o coastă verde, imensă, copaci ce-o-mprejmuiesc.
