De câte ori vorbim despre Eminescu, invariabil vine vorba despre poziția sa față de evrei și, automat, apar două tabere distincte: cei care îl acuză de antisemitism, aducând ca argument cele peste o sută de articole scrise de el în ziarul „Timpul” în acest sens și cele două poezii ale sale, „Doina” în care apare, cu sens peiorativ cuvântul jidan, și „Scrisoarea a III-a” care are un final clar xenofob dar, din punctul meu de vedere, doar bănuit antisemit.
În acest sens, Garabet Ibrăileanu spunea despre jurnalistul Mihai Eminescu că era „un adevărat adversar al evreilor”. Practic, afirmaţia lui Ibrăileanu are la bază articolele din „Curierul de Iaşi” şi „Timpul”, unde Eminescu aborda problema evreiască, la modă în aceea perioadă. Eminescu, ca şi Bogdan Petriceicu-Hasdeu, Vasile Conta, Nicolae Iorga şi A. C. Cuza, aveau o atitudine xenofobă asupra importanţei pe care o aveau evreii în societate, dar şi a numărului mare a acestora din oraşele României, riscând să paralizeze afacerile autohtonilor. S-a înmulţit numărul de arendaşi evrei antamaţi de boieri pe moşiile lor pentru a scoate profit. Iar metodele arendaşilor nu erau, de multe ori, ortodoxe, obijduind, spun istoricii, ţăranii. De altfel, atitudinea lui Eminescu faţă de această realitate este aceea a conservatorului, de influenţă junimistă, care vrea să apere lumea sătească pură şi spiritul românesc de influenţa străină şi de o eventuală „cotropire” economică a acestuia.
Cea de a doua tabără este a celor care neagă cu aceiași vehemență antisemitismul poetului „acuzându-l” doar de naționalism.
„Se observă uşor în articolele politice ale lui Eminescu cum pledează cauza civilizaţiei rurale, întoarcerea la satul de tip arhaic. El critică oraşul, văzut ca loc al pierzaniei, în vreme ce satul românesc este slăvit, căci conservă valorile tradiţionale. Adesea, în publicistica sa, poetul face dovada unui naţionalism moderat, el are o simpatie concretă pentru lumea satelor şi o înţelegere a vieţii celor umili. Când Eminescu îşi scria articolele cu tentă antisemită, România se afla, aşadar, în faza clarificărilor ideologice. Poetul lua socialul şi naţionalul împreună, raporta societatea la mitul ei, îşi însuşise repede virtutea băştinaşului”, spune scriitoarea Nicoleta Dabija în articolul „Mihai Eminescu şi chestiunea evreiască”, din revista „Dacia Literară”, numărul 5 din mai 2010, iar profesorul universitar doctor Petru Zugun în articolul „M. Eminescu – Poetul naţional, nu scriitor xenofob, antisemit şi rasist. Argumentare lingvistică şi stilistică”, din Revista „Convorbiri Literare”, îşi propune tocmai să demonstreze că Eminescu nu a fost antisemit sau xenofob. „Acuzaţia, cunoscută de xenofobie, adusă, uneori, dar repetat, şi acum, lui Mihai Eminescu, pe baza, în special, a poeziei Doină şi a finalului Scrisorii III, precum şi, adesea, a unor citate rupte, ca de obicei, din contextele lor jurnalistice, practică critica aspră obişnuită, a fost contrazisă cu argumente, în general, extratextuale, precum relaţia amical-profesională cu Moses Gaster, important şi cunoscut cărturar român de origine evreiască, ori lauda adusă de marele nostru publicist violonistului Toma Micheru, de asemenea român evreu, în ei Eminescu văzând oameni de valoare, care îşi onorează atât ţara în care s-au născut, cât şi etnia, precizează în articolul său profesorul Zugun.
Sigur că această afirmație privind prieteniile evreiești ale lui Eminescu poate fi atacată prin cunoscuta expresie „dacă toți evreii ar fi ca tine”, dar există și alte argumente despre care vom mai vorbi.
Există însă și cea de a treia tabără, mult mai puțin numeroasă, care se încadrează în dictonul latin „Dubito ergo cogito, cogito ergo sum” (Mă îndoiesc, deci cuget, cuget deci exist). Recunosc că fac parte din aceasta și nu pot primi a priori niciun fel de afirmație, de aceea am încercat să cercetez, cu modestele mele mijloace, tema.
S-a scris mult despre antisemitismul lui Mihai Eminescu. Opiniile sale despre evrei erau complexe, şi nu atât de excesive cum s-a afirmat uneori, dar este important faptul că el era credibil pentru un segment larg de populaţie în anii 1930, când denumirea de poet naţional era des invocată (cum s-a întâmplat în timpul discursului parlamentar din 1935 al lui Octavian Goga), ca a unui strămoş al antisemitismului extremist şi înverşunat din România Mare a secolului XX. Eminescu nu era singurul dintre liderii culturali care îşi exprimau opiniile antisemite în perioada dintre dobândirea independenţei naţionale şi formarea României Mari. Istoricul Alexandru D. Xenopol declara la începutul secolului că numai evreii botezaţi sunt potriviţi pentru a primi cetăţenia, iar cei care nu s-au convertit la creştinism ar trebui să fie eliminaţi fizic din ţară.
Din punctul de vedere al antisemitismului său, Eminescu nu poate fi, în niciun caz, alăturat lui Octavian Goga, Nicolae Iorga, A.C. Cuza, Zelea Codreanu sau Nicolae Paulescu.
Dacă cercetăm cu atenție biografia lui Mihai Eminescu, vom afla că știa idiș, iar „certificatul de naștere” al teatrului evreiesc din România îi aparține prin cronica scrisă la primul spectacol al Teatrului idiș din grădina de la Pomul Verde din Iași, prezentat de trupa lui Avraham Goldfaden, prima cronică de acest fel din România:
„Într-o grădină pe uliţa mare s-au deschis un mic teatru de vară în care se joacă în limba evreiască (germană stricată). Trupa, venită din Rusia şi compusă din vro 6 inşi (toţi bărbați), are un repertoriu caracteristic, care atinge numai viaţa casnică şi religioasă a evreilor. Astfel joi în 19 august s-a jucat: 1) ,,Lumea ca un paradis” (cântecel satiric), 2) „Filozoful amorezat şi hasidul (habotnicul) luminat”, dialog, 3) ,,Socrul şi ginerile”, 4) ,,Fişel harabagiul cu rândaşul său Sider”, comedie. Despre piese avem puţin de zis, ele nu prezintă vrun mare interes dramatic, dar jocul actorilor a fost escelent. Astfel în piesa a doua actorul ce jucă pe hasid a reprezentat atât de fidel pe evreu cum îl vedem în toate zilele, apucat, cu vorba repede şi măruntă, încrezut, râzând iute şi clipind din ochi, încât trebuie să-i recunoaştem mult talent. În piesa a treia ginerele a fost jucat de un alt actor, pe care-l credem cel mai talentat din trupa toată. El a jucat pe evreul uimit. Socrul e unul din aceia cari vrea să scoată neamul său la lumină, deci a luat ginere pe un fel de studiosus theologiae, om cu totul netrebnic şi uimit de învăţătură talmudistică. Acest rol a fost jucat în mod foarte caracteristic. Ridicând sprâncenele adesea în sus şi făcând creţi pe frunte, cu barba neagră, tunsă în mod deosebit, lung şi slab, vorbind şi cântând natural, ne-a arătat un adevărat prototip de minte pe dos şi netrebnicie Directorul trupei are un glas simpatic (bariton) şi figura plăcută. Ariile sunt evreieşti, iar publicul, compus în mare parte din coreligionari ai actorilor, petrece bine”. (22 august 1876 – Curierul de Iași).
Gândind logic, ne putem pune întrebarea: ce căuta Eminescu la un spectacol de teatru pentru o populație pe care o ura?
Eminescu nu-i ura pe evrei, și asta nu pentru că avea câțiva prieteni evrei. Eminescu ura o anumită categorie socială din care, din nefericire, făceau parte, majoritar evreii.
Sigur că naționalismul său s-a manifestat puternic atunci când a fost vorba de încetățenirea evreilor, Eminescu fiind cel care a determinat acordarea cetățeniei individual, și nu în grup, dar asta s-a datorat, probabil, temerii sale privind pervertirea „virtuților băștinașului”
Un alt motiv pe care îl consider relevant în ceea ce privește articolele sale cu tentă antisemită ar putea fi conservatorismul său și apartenența sa la un organ de partid – Timpul – al Partidului Conservator. Apartenența la masonerie a președintelui partidului, Petre Carp, și a celui mai marcant membru, Titu Maiorescu, este irelevantă având în vedere interesele politice.
Dacă ne uităm în cealaltă parte, la evrei, pe care se presupune că Eminescu i-a urât, vom vedea că aceia dintre ei care înțelegeau cinstit scrierile lui l-au elogiat constant pe Eminescu, l-au iubit încă din timpul vieţii. Nu e întâmplător, cred, că un scriitor evreu, A. Axelrad, a lansat sintagma „Sfîntul Eminescu”, iar Salomon Segal este întâiul traducător idiş al poeziilor lui Eminescu, cunoscându-l direct pe poet în casa unui prieten comun, Samson Bodnărescu. Mare folclorist, eruditul rabin Moses Gaster scria entuziast de prietenia sufletească avută cu Eminescu, aşa cum şi lingvistul evreu Hazman Tiktin se bucura de prietenia poetului şi de cunoştinţele căpătate de la el.
Iată ce spunea rabinul filolog Moses Gaster despre Eminescu: „Am devenit foarte intim cu Eminescu şi l-am vizitat adesea. El a fost, pentru un timp, redactor al ziarului conservator Timpul şi îmi amintesc încăperea care îi fusese dată lângă grajdurile, ale lui Brâncoveanu cred, undeva în strada numită acum Calea Victoriei. Acolo stătea după-amiezile, în îngrozitoarea arşiţă a zilelor de vară, când toată lumea era plecată, aşteptând să i se aducă corecturile. Îmi aduc aminte că, într-o zi – cred că eram acolo cu Slavici -, când a fost adus un număr al ziarului, iar povestea era una luată din Anton Pann, „Povestea celor trei cocoşaţi”, el a râs în hohote.
L-am văzut de multe ori după aceea în propria lui vizuină. Locuia la catul de sus, în spatele unei case, exact vizavi de ceea ce este acum Ateneul Român. Stătea acolo, lungit în pat până târziu; când veneam pe la 11, trebuia să-l scol bătând la uşă. Era foarte neglijent în manifestările sale. Se ridica şi se aşeza, şi-şi pregătea cafeaua la una din acele lămpi cu spirt.
Poseda o frumoasă colecţie de manuscrise româneşti, dintre care pe unele le-am luat cu împrumut şi am reprodus câteva pasaje în Crestomaţia mea. Odată mi-a dăruit unul, conţinând toate minunile Fecioarei Maria şi altele. El încă ştia citi foarte bine vechile slove cirilice, dar eu ştiam mai bine, aşa că şedeam împreună şi citeam, în special cronicile vechi. Acestea îi plăceau cel mai mult şi au avut o mare influenţă asupra stilului şi purităţii limbajului său.
Se zicea că era antisemit. Pe atunci, antisemitismul era foarte răspândit, dar el n-a fost contaminat de acel virus, foarte rar a abordat chestiunea evreiască în ziar şi numai o dată sau de două ori în poemele sale, unde i-a satirizat pe greci şi a adăugat, de ase-menea, un cuvânt despre evrei”.
Rabinul Gaster nu poate fi bănuit că ar fi fost vreun fraier care nu înțelegea ce este acela antisemitism.
Dar nici Eminescu n-a rămas mai prejos, le-a făcut evreilor statui de aur. În primul rând, e vorba despre faimosul poem de tinereţe Memento mori, în care Eminescu rezervă un pasaj istoriei evreilor, descriind divin „templul Iehovei”, „miticul Ierusalim” şi pe „regii Iudeei”, apoi el a creat cel mai frumos portret care s-a făcut vreodată în literatura lumii unui evreu, înţeleptul Ruben din Sărmanul Dionis, aflat iniţial în Archaeus, capodopera filosofică a poetului. Citiţi pasajul care începe aşa: „Maistrul Ruben era un bătrîn de o antică frumuseţe”. De asemenea, în Fragmentarium Eminescu descrie un cartier evreiesc dintr-o Suceavă imaginară, redat ca „o viziune a lui Isaia”, aşa cum, în comedia neterminată Gogu tatii, întâlnim un personaj memorabil, pe nume Leizer Zolzangesind (Să fii sănătos), pe care îl aflăm şi în proiectul Cenuşotcă.
În Biblioteca Națională din Ierusalim se găsesc, la secția de limba română, peste patruzeci de volume cuprinzând poezii de Eminescu (inclusive trei traduceri ale poemului Luceafărul, realizate de-a lungul timpului de Ahuva Bat-Hana, Ehuda Tan-Pai și Tomy Siegler ) sau lucrări despre Eminescu, inclusiv culegerea de articole „antisemite”, realizată de Dumitru Vatamaniuc.
Ca evreu care desfid orice antisemit cred, totuși, că în ceea ce îl privește pe Eminescu a venit vremea să-i judecăm „antisemitismul” și xenofobia cu alte instrumente decât cele din anii ‘50. Cred că trebuie ținut seama de perioada socio-politică în care a scris și de caracterul publicațiilor în care a scris. Poate că se va găsi un tânăr, nepervertit de acuzațiile mai mult sau mai puțin fondate privind „antisemitismul” lui Eminescu, care să-și dea doctoratul pe tema din titlul acestui articol.